Viaţa este aşa cum o cunoaştem cu toţii: plină de întorsături, de contradicţii, de apăsări şi asperităţi. Viaţa ne face să sângerăm pentru că este colţuroasă şi cu drumuri întoarse. Acela care trăieşte bunătatea, care simte vibraţia şi căldura ei, are darul de a îndruma şi de a împăca contradicţiile, are darul de a rotunji şi uşura durerile. Omul bun nu numai că nu le aduce la viaţă, dar firea lui este făcută să le înlăture. Omul bun modelează viaţa după frumuseţea pe care a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima fiinţei sale. Prin dragostea sa, prin blândeţea, mila şi mângâierea cu care este împodobit, acest om atât de rar printre noi face să crească în preajma sa numai bucurie şi îndemn.
Cel ce simte frumuseţea şi binefacerile bunătăţii trebuie să o aibă în oarecare măsură şi, în momentele sale de reculegere, nu poate să nu o dorească crescută.
Bunătatea în sinteza ei, ca stare morală unitară, este plinătate, este depăşire. Aceasta se referă la omenia pe care o cuprinde şi o exprimă. Bunătatea este o floare, este o esenţă a vieţii morale şi semn că suntem rupţi dintr-o lume nepământeană. Bogăţia aceasta de viaţă interioară se răsfrânge firesc, ca un rod copt în afară. De aceea, bunătatea este un centru luminos de raze. Omul bun răspândeşte în preajma sa o atmosferă de bucurie şi îndemn, o atmosferă de pace.
Omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, închide în el frumuseţi nebănuite. Numai să le ştie lucra până ce urâtul nu-l îneacă.
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 103-104