Omul, având o îndoită natură, nu merge întotdeauna pe calea care urcă. Dimpotrivă, calea care coboară fiind mult mai ușoară, este mai la îndemână și deci mult mai bătută. De aici a venit credința că așa e firesc, că așa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.
Din această rătăcire, din această neputință și uitare omul poate fi scos prin exemplul sfințeniei. Mult mai prețuit și urmat în trecut, mult mai nesocotit și îndepărtat astăzi, sfântul este cel mai mare înnoitor de suflete și vremuri.
Sfântul trezește conștiința la o viață nouă, la o altă viață decât aceea a deprinderilor noastre zilnice, sfântul deschide o cale de ascensiune, nebănuită și totuși atât de umană făpturii acesteia uitată în propria sa rătăcire, ademenită de chemările ascunse ale unui pământ încă nebiruit.
Sfințenia este o mustrare permanentă adusă înclinărilor decadente ale omului. Sfințenia fixează un punct luminos, cel mai înalt pe cerul spiritualității noastre, prin care prețul vieții de aici se mărește. Apropierea de el ne face să încercăm cele mai bogate experiențe și mai pure frumuseți.
Sfântul este omul pentru care sens înseamnă trăirea conștientă și voluntară a unei realități permanente și desăvârșite; sfântul este omul dăruit lui Dumnezeu. De aceea, treapta cea mai de sus a omeniei este sfințenia; e locul în care omul nu-și poate dori mai mult.
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 116-117