Asta face Dumnezeu: vindecă, tămăduiește și ridică! Diavolul nu face asta! Diavolul face taman opusul lucrării lui Dumnezeu! Și a venit Dumnezeu ca să strice toate lucrările diavolului. Diavolul înjosește, Dumnezeu înnobilează, diavolul îmbolnăvește, Dumnezeu vindecă.
Diavolul încovoaie pe oameni nu numai prin bolile cele trupești, ci mai ales prin bolile cele sufletești, Dumnezeu vine și dezrobește; diavolul ne leagă mâinile sufletului nostru, dacă vreți, voința ne-o ia în stăpânirea lui atunci când facem păcatul. Noi credem că suntem liberi atunci când putem să facem ceea ce vrem noi, ceea ce ne cere firea noastră pătimașă, ceea ce ne cer dorințele noastre, oricare ar fi ele, fără îngrădire și fără de cenzură. Credem că suntem liberi și nu ne oprește nimeni, dar Sfânta Scriptură ne spune „Ceea ce te stăpânește, aceea te înrobește”. Nu mai ești om liber atunci când nu poți alege să faci un lucru sau să nu faci un lucru. Când ești mânat în a face o faptă, mai ales o faptă reprobabilă, fără să ai puterea a te opune ei, fără să poți spune „nu” acelei porniri, ești oare om liber atunci? Ai tu stăpânire pe voința ta atunci? Când nu te poți opri de la fumat, când nu poți fără țigară, cum mi-a zis cineva acum, o femeie, de altfel, foarte cumsecade, care se spovedește la un părinte cu bună așezare sufletească. Și-a zis părintele respectiv, încercând să o aducă, să se poată și ea împărtăși, a scăzut standardul până într-atât, încât i-a zis: <<Soră, măcar trei zile, două zile, o zi ține-te și tu fără să pui țigara în gură ca să poți și tu să te împărtășești>>. Și n-a putut. Este oare persoana aceea o femeie liberă? Dar noi, cu patimile noastre, cu neputințele noastre?
Am fost în urmă cu câteva săptămâni în capitală, cu câteva probleme administrative ale mănăstirii și am stat la o familie de cunoscuți care aveau televizor. Și-am spus că mi-a priit într-un fel, deși n-am făcut bine ceea ce am făcut, dar mi-a priit acolo șederea, că o să am ce să spun la popor din propria experiență. Am venit după-masă de unde aveam să rezolv niște probleme și-am zis <<să mă culc puțin acum, sunt foarte ostenit>>. Și era televizorul și-am zis: <<ia să văd ce e la televizor>>. Mi-a sărit și somnul, mi-au sărit toate și nu te puteai dezlipi de acel instrument care nu-ți dă libertatea să navighezi pe canale, ci este lanț care-ți înrobește mâinile și mintea, să nu poți tu să te odihnești ca oamenii și să ai mintea limpede.
Deci ne ține vrăjmașul prin fel și fel de lucruri. Dumnezeu nu ne vrea așa. Dumnezeu ne vrea dezrobiți, vrea să fim oameni liberi înăuntrul nostru. Demonii ne aduc în așa hal, încât ne fac din om, neom. Vă aduceți aminte de demonizații aceea, care stăpâniți de duhurile necurate, dormeau prin morminte? Nu dormeau la casele lor, își rupeau hainele de pe dânșii, umblau dezbrăcați, goi prin mijlocul oamenilor, că le era rușine oamenilor să se uite la ditamai bărbatul în toată firea umblând gol pe străzi. Este oare acest mod de a te comporta o demnitate pe care să o ofere vrăjmașul ca și consecință a ascultării de el? Nu este. Dumnezeu a venit să ne aducă la starea cea dintâi, fraților. Și de aceea Evanghelia de astăzi trebuie s-o vedem ca pe un mesaj de mare nădejde pentru noi, fraților. De ce zic de mare nădejde? Femeia aceasta era bolnavă de optsprezece ani. Și unde a găsit-o Dumnezeu când a vindecat-o? Acasă? Pe pat? La poartă? Bârfid, tânguindu-se și cârtind? Nu. De optsprezece ani era bolnavă. Nu putea să stea în picioare cum stăm noi. Stătea aplecată și era în biserică. Dacă după optsprezece ani era în biserică, înseamnă că ea nu și-a pierdut credința în Dumnezeu. N-a cârtit împotriva lui Dumnezeu. Nu s-a deznădăjduit de starea în care era. Poate la început s-a rugat ca Dumnezeu să o vindece. Poate după zece ani nu mai credea că Dumnezeu poate să o vindece, dar asta n-a împiedicat-o să fie mai departe alături de Dumnezeu, nu s-a lepădat de Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea ca s-o vindece, ci a fost credincioasă lui Dumnezeu, fidelă lui Dumnezeu cu toată starea ei de neputință. Și după optsprezece ani de neputință, ea tot în biserică era și ce făcea acolo? Îl slăvea pe Dumnezeu. Probabil s-a resemnat acum, nemaigândindu-se că ar putea să fie vindecată și a luat această neputință a ei, cum am spune noi astăzi, ca și crucea vieții noastre și să putem să o ducem cu răbdare până la sfârșit. Dar era în biserică, nu ca noi, unii dintre noi. Mi-ar fi frică să zic că dumneavoastră sau că cei mai mulți dintre d-voastră, dar unii dintre noi așa facem: când cerem ceva de la Dumnezeu și nu ni se împlinește, imediat ne răzvrătim sau imediat spunem, ne pierdem răbdarea: <<Dar de ce pe mine Dumnezeu nu m-a ajutat? Dar de ce pe cel ce nu vine la biserică Dumnezeu îl binecuvintează? Dar de ce aceluia îi merge bine și mie nu-mi merge bine? Doar eu mă spovedesc și mă duc la biserică. Uite, numai pe mine nu mă aude Dumnezeu.>> Poate ne pare rău după ce spunem aceste cuvinte în inima noastră și uneori sunt expresia neputinței noastre omenești de a înțelege. Dar iată că în Evanghelia de astăzi învățăm că la capătul tuturor răbdărilor și că în deznădejdea cea mai mare în care poate să fie un om, poate și atunci să vină Dumnezeu și să facă milă. Sau… poate să nu [vindece].
Sfântul Apostol Pavel, gândiți-vă, a fost ales într-un mod deosebit, altfel decât ceilalți apostoli. Din prigonitor l-a făcut misionar și apostol și avea o râvnă atât de mare sfântul Apostol Pavel și avea un elan în a-l propovădui pe Dumnezeu, aș îndrăzni a zice, ca mai mult decât ceilalți apostoli, neînjosind, Doamne ferește, râvna celor doisprezece. Cu toate acestea, el spune într-una din epistolele sale că avea o neputință, un duh de neputință, cum avea și femeia pe care a vindecat-o Mântuitorul și zice că s-a rugat la Dumnezeu de trei ori să-I ridice neputința aceea, despre care nu se știe. Unii ziceau că era o boală de ochi, alții că era o boală a sistemului nervos, nu știm. Și Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea. Și era Pavel, Apostolul Neamurilor, care propovăduia pe Dumnezeu, era slujitorul lui Dumnezeu. Și care a fost răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Pavel? A fost acesta: „Îți este de ajuns, Pavele, harul Meu! Căci puterea Mea întru neputință se desăvârșește.” De ce a zis Dumnezeu aceste cuvinte? Că atunci când suntem puternici, atunci când suntem sănătoși, atunci când suntem împodobiți cu multe daruri, cu multe harisme, există posibilitatea să credem că noi suntem cei care le facem pe toate, prin propriile noastre puteri și să uităm de Dumnezeu. Atunci când avem câte o neputință, câte o slăbiciune, atunci când te trezești dimineața și abia dacă poți să te trezești din pat și nu știi dacă poți să vii la biserică sau să slujești, cum suntem noi slujitorii, și să zicem: „Ajută-ne, Doamne, să ajungem la Sfânta Biserică!”, atunci nu cu puterea ta ai slujit, nu cu puterea ta ai stat la sfânta slujbă, ci cu puterea lui Dumnezeu. Au fost bolnavi pe care apostolii n-au putut să-I vindece și n-au primit de la Dumnezeu putere ca să vindece neputințele oamenilor și-au venit la Mântuitorul și-au zis: „Dar noi de ce n-am putut să scoatem demonul din copilul acesta?” Și Domnul le-a spus: „Acest soi de demon nu iese decât cu rugăciune și cu post.” De ce? Pentru că prin postire și mai ales prin rugăciune, nu te bazezi pe puterile tale, ci ceri ajutor de la Dumnezeu, ca să facă apostolii minunea respectivă.
Deci, fraților, așa trebuie să privim noi viața noastră, cu multă nădejde la Dumnezeu, chiar dacă suntem în boală, chiar dacă suntem în neputință, chiar dacă suntem în suferință! Lui Iov, căruia Dumnezeu i-a îngăduit să i se destrame familia, să i se piardă toată familia; înainte avea avere multă și apoi i-au murit toți copiii, toți feciorii și fetele. Lui Iov acestuia, care apoi a fost și el cuprins de o boală necrutătoare – stătea afară pe gunoi, nu-l mai primeau oamenii în comunitate și-l mâncau rănile și avea un ciob de ulcior spart și-și freca rănile că avea mâncărimi pe piele. Acestui Iov femeia care nu avea duhul lui Dumnezeu îi spunea: „Blestemă pe Dumnezeu ca să mori, ce te chinui așa?”. Dar Iov a rămas credincios lui Dumnezeu și în boală și-n lipsă, și-n neputință, așa cum credincios era lui Dumnezeu și când era în îndestulare, și când era sănătos, și când familia era în jurul lui. Iov a rămas credincios lui Dumnezeu când oamenii s-au lepădat toți de dânsul – nu voia nimeni să se uite la dânsul, prietenii care au venit îl disprețuiau, dar el a rămas și în singurătatea aceea credincios lui Dumnezeu. Dacă oamenii s-au lepădat de el, el nu s-a lepădat de Dumnezeu, pentru că el simțea că-n boala acesta și-n neputința aceasta, Dumnezeu nu S-a lepădat de dânsul. Și a spus Iov aceste cuvinte: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvântat!”
Și-avem cuvânt tot de îmbărbătare de la sfântul Apostol Pavel care zice că da, avem trupul acesta firav, neputincios, bolnav, avem o fire pătimașă, înclinată spre păcat, cădem în păcat, suntem prin păcat asemenea femeii aceleia gârbove de optsprezece ani – nu mai putem să privim cerul, căderile prin păcat vor să ne aducă spre pământ, înspre neființă, să ne facă așa ca și dobitoacele, ca și animalele, animalele care nu privesc cerul, nu au mintea, ochii ațintiți spre Împărăția lui Dumnezeu, ci văd pământul, atâta văd. Așa vor să ne facă și pe noi demonii. Dar dincolo de aceste neputințe, fraților și surorilor trupești și sufletești, noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, noi suntem chemați la altceva decât aceste neputințe și de la Sfântul Botez purtăm în noi flacăra harului lui Dumnezeu, care niciodată nu piere, decât atunci când omul cade în erezie și când se leapădă de Dumnezeu. Dar noi, care din mila Domnului, greșim și iar ne ridicăm, cădem și iar ne sculăm, păcătuim și iar venim la Dumnezeu, această flacără se stinge, se stinge sau se apropie de stingere și apoi când venim și ne cerem iertare de la Dumnezeu iar începe să se aprindă – așa cum era, dacă vă aduceți aminte când nu era curent electric și puneai gaz în lampă și se lumina. Așa și sufletul nostru. Și zice sfântul Apostol Pavel că avem comoara aceasta, darul lui Dumnezeu de la Sfântul Botez, avem comoara aceasta în vase de lut, în trupul acesta neputincios. De ce? Ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi.
În toate pătimim necaz, dar nefiind striviți de necaz; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind – și noi suntem prigoniți și vom fi prigoniți ca și creștini, ca și mărturisitori ai lui Hristos –, dar nu părăsiți de Cel pe Care-L mărturisim. I-au prigonit pe creștini, pe cei care-L mărturiseau pe Hristos pe timpul regimului comunist, i-au închis, i-au trimis la canal, și-au bătut joc de ei și n-au reușit să strice Biserica. N-au reușit să biruiască Biserica, pentru că este cineva care e mai presus de uneltirile acestea pământești. Deci, prigoniți fiind, dar nu părăsiți, și-acum doborâți, căzuți, îngenuncheați de vremuri prin păcate, prin neputințe, dar nu nimiciți.
Întru acest Dumnezeu, Care este alături de noi și vrea să ne ridice, întru acest Dumnezeu, Care ne dă nădejde, întru acest Dumnezeu, Care nu-Și uită făptura Mâinilor Sale, întru acest Dumnezeu Care vindecă, întru acest Dumnezeu Care nu părăsește pe om, chiar și când semenii lui se leapădă de el, întru acest Dumnezeu să credem! Pe acest Dumnezeu să-L mărturisim, pe El să-L luăm ca pavăză a vieții noastre și să spunem cu toată ființa noastră cuvintele acestea din acatistul Mântuitorului:
„Iisuse, nădejdea mea, nu mă lăsa pe mine!; Iisuse, ajutorul meu, nu mă lepăda pe mine!; Iisuse, Ziditorul meu, nu mă uita pe mine!; Iisuse, păstorul meu, nu mă pierde pe mine!”.
PS Damaschin Dorneanu