„A fi prieten cu Dumnezeu, oare nu este prea îndrăzneț ca cineva să spună asta?”, a întrebat Preasfinția Sa.
„Să îndrăznim noi, să cutezăm noi, care suntem lutul, să credem că putem fi prieteni cu Dumnezeu, care este Olarul, noi făptura față de El, care este Stăpânul? Nu este o lipsă de cuviință? Nu este o impietate? Nu este, cum am spus, o prea mare îndrăzneală?”
Este o hotărâre a lui Dumnezeu
„A fi prieten al lui Dumnezeu este o hotărâre a lui Dumnezeu. Nu eu mă socotesc prieten al lui Dumnezeu, El hotărăște, El declară, El numește pe cineva dacă este prieten al Lui.
„Așa L-a numit Domnul Hristos pe Lazăr. Departe fiind Domnul și primind veste că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit câteva zile și, la un moment dat, a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc (Ioan 11, 11)”
„A fi prieten al lui Dumnezeu este o onoare, dar, așa cum în lumea de aici un titlu de noblețe nu ți-l dă decât regele, nu ți-l poți tu singur lua, tot așa Dumnezeu numește pe cineva prieten al Său”.
Când Dumnezeu numește pe cineva prieten?
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul a explicat ce au în comun toți aceia care au fost numiți în Sfânta Scriptură drept prieteni ai Domnului. Potrivit Preasfinției Sale, principalul lucru pe care îl aveau în comun a fost credincioșia, fidelitatea, față de Domnul Hristos.
„Domnul Hristos a cunoscut slăbiciunea firii omenești, a știut că apostolii se vor lepăda, pentru un moment, și, cu toate acestea, i-a numit prieteni, pentru că, după ce ei s-au umplut de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, fidelitatea lor, credincioșia lor, dragostea lor față de învățătorul lor, față de prietenul lor a mers până la moarte”.