
Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pildele lui Solomon 1, 7)


Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pildele lui Solomon 1, 7)

Omul care are conștiința curată va putea trece liniștit pragul veșniciei ‒ moartea trupească. Un asemenea om va putea spune liniștit, împreună cu dreptul Simeon: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2, 29).
Dar a cui conștiință poate fi cu adevărat liniștită?

Nu toți ascultă Evanghelia, nici toți fac arătură, ca, după ce va cădea sămânța Domnului, să facă rod, ci în spini și mărăcini și, în înșelăciune fiind, primesc cuvântul, dar umblând după grijile și bogăția și dulcețile vieții, se îneacă și nu aduc roadă.
Iar voi, iubiților, îndreptați-vă inimile spre primirea Evangheliei și nu va fi înecată mintea voastră de multa grijă a lumii! Pentru trebuință să alergăm și nu pentru desfătare!

Rugăciunea lui Iisus are o însemnătate uriaşă în viaţa creştinului. Aceasta este cea mai scurtă cale spre dobândirea Împărăţiei Cerurilor, deşi nu este o cale uşoară şi, dacă pornim pe ea, trebuie să fim pregătiţi pentru necazuri.

Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.


Nu știi că Dumnezeu te-a creat din iubire, nu știi că relația ta cu ceilați nu este de concurență, ci este una de frățietate, nu știi că rolul tău în zidirea cea văzută este de împărat, de cunună a creației, nu știi că valoarea sufletului tău este dată de suma celor bune și nu de diferența între cele bune și cele rele, nu știi că acel cuvânt pe care Mântuitorul i-a trimis pe farisei să-l aprofundeze, când le-a zis „Mergeți și învățați ce înseamnă cuvintele: Milă voiesc, iar nu jertfă” arată, de fapt, că ceea ce ți se cere ție nu este un rigorism judiciar, ci este un prisos care se înscrie în tărâmul frumosului.

Majoritatea oamenilor nu se pot ruga în cursul zilei, de aceea trebuie să afli un timp, oricât de scurt, când sa-ţi aminteşti de Dumnezeu.

Sfinții Părinți, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înțeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învață că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naște în inimă altă patimă, mai subțire, iar împreună atrag o alta, și așa mai departe. Această legătură nedespărțită dintre patimi poate fi comparată cu un lanț greu, în care suntem cu toții strâns înfășurați și pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început.


Din adâncă mea convingere (nu numai din credință), creștinismul nu poate fi nebisericesc, fie că vom privi Biserica drept Trupul tainic al lui Hristos, fie ca pe un fenomen istoric – obștea creștinilor. Starea mădularelor acesteia din urmă – adică obștea creștinilor – numaidecât implică anume îndatoriri lăuntrice și exterioare.



Chiar de la începutul lucrării sale, Sfântul Grigorie Palama pune accentul pe faptul că adevăratul monah este cel ce-şi păstrează mintea simplă, neîmprăştiată şi nedispersată în multe lucruri: “acea concentrare unică a minţii care dă măsura monahului celui adevărat, interiorizat“.

O mulțime de oameni socotesc că atunci când te spovedești înseamnă doar să-ți spui păcatele și atât. Însă greșesc. Taina Spovedaniei, cum am mai amintit, implică pe duhovnic, pe Dumnezeu și pe penitent. Ori, această treime de persoane, implicată în lucrarea de ridicare a omului, se poate compara cu un laborator duhovnicesc a cărui menire este redarea sănătății sufletești a celui în cauză.

Una dintre căile cele mai sigure pentru dobândirea Duhului Sfânt este cugetul smerit.
