Sfântul Grigorie Palama, într-una din omiliile sale, vorbeşte despre întunecarea minţii, care este urmarea îndepărtării ei de Dumnezeu. El pomeneşte un pasaj clasic pe care, desigur, îl găsim şi la alţi Părinţi, precum Sfântul Maxim: „Mintea despărţită de Dumnezeu se face dobitocească sau drăcească”.
Când lumea se îndepărtează de credință, acest lucru influențează și monahismul. Însă, monahismul trebuie să rămână în continuare așa cum este. Monahismul nu trebuie să se lase influențat de această epocă de globalizare.
În ce se întâmplă pe pământ, există ceea ce este dorit în mod pozitiv de Dumnezeu şi care este mereu bun, prin esenţă. Şi mai există şi ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple, care poate fi rău din punct de vedere obiectiv, dar îngăduit de El, deoarece Dumnezeu le permite făpturilor create să-şi exercite libertatea de acţiune. Nu le constrânge în nici un fel, fiindcă, dacă făpturile ar fi constrânse de Dumnezeu să acţioneze într-un anumit mod, ele nu ar mai fi altceva decât nişte marionete în mâinile Lui.
Stihul de faţă, binecunoscut celor care cercetează regulat biserica şi îl aud îndeosebi la slujba Vecerniei, este din Psalmul 129 al Prorocului David. Stihul întreg este următorul: „Din straja [phylaki] dimineţii până în noapte. Din straja dimineţii să nădăjduiască Israel spre Domnul” (Psalmi 129:6).
Să spunem și ceva despre smerenie… pe care nu o avem! Temelia tuturor virtuților și ușa, prin care intră harul dumnezeiesc în om, este smerenia. Este veșmântul dumnezeirii – după cum spune Sf. Isaac Sirul.
Încercările care ne vin sunt uneori antibioticul pe care ni-l dă Dumnezeu pentru bolile sufletului nostru şi care ne ajută mult duhovniceşte. Omul mănâncă numai o palmă uşoară şi îndată i se înmoaie inima. Dumnezeu ştie foarte bine în ce stare duhovnicească se află fiecare dintre noi, dar fiindcă noi nu ştim, îngăduie să fim ispitiţi ca să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne aflăm patimile ce sunt ascunse înlăuntrul nostru şi să nu avem pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii.
Cel potrivnic întinde zeci de mii de curse, vrând să moleșească voia și să smulgă nădejdea și dragostea către Domnul, războind sufletul în mod diferit, aducând întristări înlăuntru prin duhurile răutății sau semănând gânduri spurcate și deșarte și nelegiuite și întinate și amintind păcatele de mai înainte, osândind sufletul pentru a aduce voia la moleșeală, cum că este cu neputință să dobândească mântuirea, încât să ducă sufletul în deznădejde, ca și cum sufletul de la el însuși ar naște în inimă nelegiuiri prin gândurile deșarte și rele, și nu duhul străin ar fi cel ce gândește păcatul înlăuntru și nu el le-ar semăna în suflet.
Să nu ne înşelăm pe noi înşine! Dumnezeu există cu siguranţă, dar pentru noi nu există atunci când nu avem semne simţite ale Sale, când nu lasă întipăriri asupra noastră.
Se întâmplă în lume că un om împrumută de la alt om fie bani, fie alte lucruri: ceea ce se ia se numeşte datorie, iar cel ce ia, datornic. Cu cât împrumută mai mult, cu atât mai mult creşte datoria sa şi datorează mai mult creditorului. Tot aşa şi omul, când calcă poruncile lui Dumnezeu şi păcătuieşte înaintea Lui, adună datorie înaintea lui Dumnezeu şi devine datornicul Lui.
