Fiul risipitor și fratele său. Între aceste două capete se petrece viața noastră creștină.
Fiul risipitor greșește pentru că ignoră. Nu cunoaște încă pe Dumnezeu și, într-un sens, se ignoră și pe sine. Pleacă în lume ca să se caute. Ca să-L caute. Tot păcatul lui de rătăcitor prin lume ține de neștiință, adică de nevinovăție. De aceea tatăl îl iartă.
Fratele fiului risipitor greșește pentru că știe. Cunoaște pe Dumnezeu și se cunoaște pe sine. Trăiește după poruncă. Știe că este numai supunere. Tot păcatul lui de ființă stătătoare și ascultătoare stă în aceasta – că, alături de faptă, are și cunoașterea faptei sale.
Nu este de întrebat cine dintre ei este mai bun. Amândoi trăiesc din plin în inimile noastre de creștini. Dacă păcătuim din voluptate, din curiozitate și din orgoliu, atunci fiul risipitor și fratele său sunt la fel de vinovați. Căci primul păcătuiește mai ales din voluptate; ultimul păcătuiește mai ales din orgoliu; iar amândoi păcătuiesc, în felul lor, din curiozitate: fiul risipitor din curiozitatea deschisă a aventurierului, iar fratele fiului risipitor din curiozitatea meschină a reținutului.
Ce-i face atât de vii? Poate dublul acela instinct: foamea originară și frica originară. Căci fiul risipitor stă sub semnul foamei; e înfometat de lume, de noutate, de cheltuire. Iar fratele lui stă sub semnul fricii; se teme să nu piardă, se teme să riște, se teme să dea.
E o întreagă lume în fiul risipitor și fratele său. Și e atât de plină viața din ei, încât nici unul nu poate fi judecat etic. Căci etica e o simplă perspectivă asupra vieții, și creștinismul-viață nu s-a acoperit niciodată cu o singură perspectivă.
Parabola fiului risipitor e parabola fiului și a fratelui. E parabola celor doi copii, care sunt copiii pământului.
Constantin Noica, Parabola filozofiei: cei doi fii sau gâlceava devenirii cu ființa, în Cartea fiului risipitor, Editura Deisis, 2012