Atunci, în al treilea an de studii la Academie, mi-a venit în minte gândul: „Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu oare să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?”
Copiii și sfinții Îți sunt dedicați Ție, Doamne! Alții se răzvrătesc împotriva Ta. Copiii și sfinții sunt linia de demarcație dintre Împărăția Cerurilor (existența plină de lumină) și întunericul inexistenței (Matei 18, 2-5).
Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
Când ne rugăm, și nu vedem nici un răspuns la rugăciune, atunci când ne pare că Dumnezeu tace?
Să ne aducem aminte, fraţilor, de Domnul Care zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”. Şi iarăşi, de Apostolul care ne învaţă zicând: „Cel ce pare că stă să se păzească, să nu cadă”.
Frați și părinți, pentru ce trebuie să semene cultivatorul, decât negreșit ca să secere? Și pentru ce se ostenește neguțătorul, decât negreșit ca să câștige? Tot așa, și cel ce împarte cuvântul învățăturii ce altceva nădăjduiește de la osteneală, decât fără doar și poate sporirea și îmbunătățirea celor ce ascultă? Dar în cazul vostru nu știu cum lucrează păcatele mele, că nelucrător este cuvântul și, deși semănăm multe și ne ostenim, nu strângem, ca să zicem așa, nimic. Căci spunem și învățăm, și îndemnăm, și intră puterea cuvintelor în auzul vostru numai în ceasul în care se ține cuvântul și apoi, îndată uitându-l, rămâneți în greșelile voastre.
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni şi de ce oamenii Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Spune o veche istorioară că odată s-au adunat la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea; şi era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau. Numai două dintre ele se priveau ca nişte străine, nu se văzuseră niciodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă. Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din Evanghelia de astăzi.
Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adică „desăvârşirea după Dumnezeu”, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frică şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţelese sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi.
În icoanele care îl închipuie pe Sfântul Nicolae este reprezentat şi Mântuitorul Hristos cu Sfânta Evanghelie în mâini, stând de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinând în mâini un omofor arhieresc.
“…Sfântul Nicolae a fost făcător de minuni, adică a avut de la Dumnezeu darul de a face minuni. Care sunt minunile Sfântului Nicolae, puteţi să le vedeţi în sinaxarul său, care este foarte emoţionant.