Dacă ar fi să dau un titlu simplu acestor puține cuvinte pe care le vom rosti, ar fi Căsătorie şi Monahism. Poate că anumite lucruri le-aţi auzit deja, poate că unele vă vor crea nedumeriri, însă eu nu voi spune nimic de la mine, ci ceea ce spun Biserica, Sfinţii Părinţi, Sfânta Evanghelie, Sfânta Tradiţie. Cunoştinţele mele sunt sărace şi neînsemnate. Voi pune înainte dragostei voastre ceea ce spune Biserica noastră, cu atenţie, desigur.
Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează. Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?
Astăzi se încheie Paștele, astăzi ia sfârșit nevoința mântuirii, astăzi se încheie întreaga cale a întrupării lui Dumnezeu, de la nașterea pe pământ, de la Crăciun și toate până la înfăptuirea mântuirii neamului omenesc. Astăzi, acest minunat praznic ne dezvăluie întreaga taină a Domnului și Dumnezeu-Omului Hristos. De ce a luat asupra Sa trup, de ce S-a întrupat, de ce a devenit om? A luat asupră-I trup pentru ca acest trup să-l izbăvească de păcat, de moarte, de diavol, și să-l ridice, să-l înalțe mai presus de toate Cerurile și să-L așeze pe însuși tronul Domnului Slavei (Marcu 16,19). Aceasta este întreaga cale a Dumnezeului-Om, a Domnului Hristos, întreaga Sa cale în această lume și în această viață, pentru ca aceasta să fie calea fiecăruia dintre noi, a fiecărui trup omenesc.
Rugăciunea alcătuită numai din cuvinte nu este de niciun folos dacă inima nu se roagă și ea. Dumnezeu nu ascultă decât o rugăciune fierbinte.
…In timpul privegherii, omul se luminează, își curățește cugetul, își alungă gândurile; îi rămâne numai mintea curată, care se poate înălța către Dumnezeu, se poate bucura de prezența Lui, Îl poate iubi, cunoaște, pentru că este vorba despre Dumnezeul lui, iar nu despre un Dumnezeu necunoscut. Desigur, oricât de necunoscut ni s-ar părea Dumnezeu, niciodată să nu încetăm a priveghea, ci trebuie să obosim, să ne osârduim pentru a trăi cu El.
Rugăciunea este cea care ne unește cu Dumnezeu, nu doar ne pregătește pentru unirea cu El. De aceea, trebuie să fim pregătiți înainte de a ne înfățișa în fața lui Dumnezeu. Trebuie să luăm aminte cum stăm înaintea Lui — este un lucru de mare importanță, nu un detaliu lipsit de însemnătate.
Aș vrea dacă s-ar putea să fac muzicanți din piatră, dănțuitori din nisipul lacului și cântăreți din frunzele tuturor copacilor din munți, astfel încât aceștia să mă poată ajuta să-L slăvesc pe Domnul – și astfel încât glasul pământului să poată fi auzit în mijlocul cetelor îngerești!
La fel ca în pericopa samarinencei, tot aşa şi în pericopa evanghelică din Duminica Orbului, întrezărim cât de însemnate sunt adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi dreapta învăţătură pentru a dobândi prefacerea şi lărgirea inimii. În acelaşi timp, ne dăm seama cât de necesar este să ne recunoaştem sărăcia şi orbirea duhovnicească, precum şi neputinţa de a cuprinde cu mintea taina iubirii lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în înşelare şi pentru ca însuflarea noastră să rămână pururi vie.
Am vorbit despre aceste cuvinte ale lui Hristos către Siluan: “ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Acestea nu sunt pentru toată lumea- nici măcar pentru toți călugării. Îmi amintesc că, atunci când am devenit duhovnic, am început să pricep un pic cum se trăiește această și am vrut să o împărtășesc cu cei dimpreună cu mine vietuitori și încercăm s-o învăț pe una din maici; și Părintele Sofronie mi-a spus (iertați-mă că vorbesc așa deschis): “nepriceput mai ești! Asta nu este pentru toată lumea, nici măcar pentru toți călugării. Spune-i acestei persoane să-și împlinească ascultarile, să facă lucrul dat de egumen, adică lucrul mănăstirii, și se va mântui”.