“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui”. (Rom. 12, 19- 20).
Trăim într-o lume în schimbare. Peste tot viață, moarte, trecut, îmbătrânire, generații, treceri de la o etapă la alta. Oamenii devin ceea ce părinții lor au fost, copiii ajung tineri și apoi adulți, bătrânii se prefac în pământ și suflete, peste tot spectrul morții neîndurătoare bântuie stăruitor.
Asta e însă de când lumea și pământul. Dar stilul nostru de viață accentuează schimbarea și trecerea într-un așa hal, încât uneori, dacă avem urechile inimii ciulite, acest dans al vremelniciei devine dureros, pătrunde în sufletul nemuritor și contaminează cu neființă temeliile veșnice ale inimii.
În viaţa de slăvire închinată lui Dumnezeu pe care o trăim în Biserica noastră şi, după cum ni se istoriseşte, mai cu seamă la marile sărbători, trăim prezenţa Sfinţilor Îngeri, pe care, însă, cei mai mulţi oameni i-au “exilat” în lumea fanteziei şi a mitului. Îngerii sunt, însă, fiinţe cereşti reale create de Dumnezeu înainte de crearea lumii materiale (văzute) şi a omului, după cum mărturisim şi în Simbolul de Credinţă: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Lumea spirituală nevăzută este prima dintre creaţiile lui Dumnezeu, iar lumea materială, cea de-a doua creaţie.
Am putea spune că puterea de a face rău ne-a fost dată de Dumnezeu? Da, am putea spune dar nu ar fi o remarcă întru totul corectă. Am primit de la Dumnezeu putere, fără nici un fel de obligație. Pe românește spus, avem puterea de a face bine și rău, alegerea este a noastră ce anume vrem să facem cu ea. Am primit voință liberă împreună cu puterea.
„Mulţi părinţi spun că fiecare creştin trebuie să se cerceteze pe sine, să-şi facă o analiză zilnică, să vadă cele bune şi cele rele.
Despre dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma poruncilor Lui.
Întregul sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui dumnezeieşti.
Nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.
Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa.
Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am prezentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bunăvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol. Când s-au terminat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă.
Toate bolile cele de multe feluri ale sufeltului au o singură pricină: păcatul. Dacă nu ar fi fost păcatul, nu ar fi fost nici boli, nici necazuri, nici moarte în lume. Tocmai de aceea vorbeşte astfel Sfântul Tihon despre păcat.
Prietenul meu Ascetul Nicodim părea că se născuse ca să nu moară. Mai mult, părea că s-a născut pentru Viaţă. Era neprihănit ca şi culoarea galbenă a feţei lui. Şi fiindcă răsărise „ca un crin al văilor” în mijlocul spinilor, ocrotitoarea neprihănirii, Preacurata Maria, l-a atras pe Pustnic încă din fragedă vârstă, în „grădina ei”, „Sfântul Munte”, ca el să nu-şi întineze hainele.
Or, credinţa e fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute. Că prin ea primit-au cei vechi bună mărturie. Prin credinţă înţelegem noi că printr-un cuvânt al lui Dumnezeu întemeiatu-s-au lumile, cele ce se văd alcătuindu-se astfel din cele ce nu par.
„Domnul îl iubeşte mult pe păcătosul care se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său zicându-i: Unde ai fost până acum copilul Meu? De multă vreme te aştept!” (Sfântul Siluan Athonitul)
Dumnezeu întotdeauna ne numără ridicările şi nu căderile. Niciodată nu o să ne întrebe Doamne de ce am căzut; fiindcă ştie, înţelege, simte, Îl doare, Îi cade o lacrimă… Pentru tine, pentru mine, de şaptezeci de ori câte şapte… Dumnezeu o să mă întrebe de ce am rămas la podea, de ce am descurajat, de ce nu m-am ridicat din mocirlă?! Dar mâine cad iar… Din nou să mă ridic! Important este ca atunci când vine moartea să mă găsească în ridicare, şi nu în cădere. Să nu divorţez de Hristos! Să aleg să fiu în braţele lui Doamne, chiar şi în iadul din mine…
Dincolo de orice umbră de confesionalism. Dincolo de orice revendicare instituţională. Dincolo şi dincoace de pretenţiile unora de a se legitima drept ortodocşi doar cu certificatul de botez. Trecând peste orice tip de statistică speculativă şi populistă, care ar plasa pe ortodocşi într-o poziţie profitabilă. Lăsând deoparte toate acestea şi altele de acest gen, Ortodoxia este Viaţă pentru viaţă. Este viaţa trăită în maximă exigenţă din pricina minunii care ne vizitează. Este naturaleţea existenţei din care avem cel mai mare câştig.
– Dumnezeu vorbind omului – (text provenind de la Mănăstirea Daniilov, Moscova; Mănăstirea Daniilov a fost întemeiată la 1282 de cneazul Daniil, fiul Sf. Cneaz Aleksandr Nevski; acest text a fost pus ca prolog la traducerea românească a vieţii Sf. Aleksandr Nevski, ed. Areopag, 2011, servind ca model creştin de raportare la suferinţele şi încercările vieţii).Textul este defapt o scrisoare trimisă de Sfântul Serafim de Viriţa către un fiu duhovnicesc, episcop rus, aflat într-o închisoare sovietică.
,,În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le‑a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându‑și mrejele, și i‑a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.” Matei 4, 18‑23
Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. (Mt. 4, 18)