Biserica dreptslăvitoare a lui Hristos cinsteşte mai presus de toate făpturile cereşti şi pământeşti pe cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, pe Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria.
În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini și doi pești. Căci mergând prin Galileea, vestea tuturor cuvântul mântuirii, fiind înconjurat de o mare mulțime de oameni, bărbați, femei cu copii în brațe, bătrâni și bolnavi de tot felul. Toți căutau pe Dumnezeu și erau însetați după cuvintele de învățătură ale Mântuitorului. Toți suspinau după Mesia și aveau nevoie de păstori duhovnicești care să-i învețe Sfânta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mântuire, să-i scape de robia patimilor și să-i călăuzească spre Hristos.
Întemeindu-se pe bogata sa experienţă pastorală şi medicală, mitropolitul Antonie al Surojului afirmă: „…Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinţii lor şi de la înaintaşii cei mai apropiaţi) caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate… Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită, eliberată de acea „problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dostoievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu.
Sfântul Pavel, apostolul tematicilor teologice, foloseşte o expresie providenţială din care putem înţelege mai potrivit sensul nevoinţei în Ortodoxie. Astfel, în contextul în care Sfântul Pavel încurajează pe corinteni să rabde în suferinţe, el abordează şi tema nevoinţei a cărei finalitate este preschimbarea „hainei” trupului nostru, văzută ca un „cort”, cu o locuinţă cerească. Trecând peste alternanţa calitativă dată trupului: „cort” mobil pe pământ şi locuinţă definitivă în ceruri, care pune în evidenţă diferenţa dintre bunurile pământeşti trecătoare şi cele cereşti veşnice, ne oprim asupra modului în care Sfântul Pavel recomandă să se facă nevoinţa creştină. Astfel, el punctează: „Că de vreme ce dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Co. 5, 4).
Oare Dumnezeu este tiranic? Pentru ce să se chinuiască neamul omenesc atâtea mii de ani și să nu I se dea Dumnezeu? Dumnezeu a spus: „Căutați și veți afla”. Cum se explică faptul că neamul omenesc a căutat atâția ani pe Dumnezeu și Dumnezeu nu a coborât? Nu a fost cu putință să se scurteze timpul așteptării?
Vasilios Karoghianis, cardiolog, Atena
În rândurile de mai jos vă istorisim o altă dovadă cutremurătoare a credinței noastre vii și a prezenței intense a Sfinților în viața noastră.Cardiologul Vasilios Karoghiannis ne mărturisește o experiență cutremurătoare și o mare minune a marelui Doctor sfânt al nostru, Sfântul Panteleimon.
Domnul îţi va ajuta, după cum ne-a făgăduit prin Isaia, zicând: „Întoarceţi-vă spre mine ca şi eu să mă întorc spre voi”.
„Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele”. Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii îşi răstignesc trupul, dar nu împreună cu patimile şi poftele, ci prin patimi şi pofte. Cum îşi mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beţie, fapte de desfrânare, dansuri şi petreceri! Nici stăpânul cel mai lipsit de omenie nu-şi chinuieşte astfel vita leneşă…
Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Lc. 9, 35)
Când Domnul Hristos S-a înălțat la ceruri a spus și ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ și-mi veți fi Mie martori în Ierusalim și-n toată Iudeea și-n Samaria, și pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.
Religia l-a scos pe om din animalitate; i-a îmblânzit instinctele, i-a dat imboldul spre cultura sufletului şi spre progres. Religia a trezit în sufletul omului puterile gândirii, simţirii şi voinţei, a cultivat germenii vieţii spirituale şi a impus cele mai serioase preocupări asupra rostului şi destinului lumii şi al oamenilor, fără de care nu s-ar fi născut nici ştiinţa, nici arta, nici filosofia, nici progresul. Religia e matricea în care s-a zămislit cultura, făclia vieţii din care s-au aprins toate luminiţele valorilor morale şi culturale. Din religie s-au născut aşezămintele şi organizaţiile sociale care au contribuit efectiv la civilizarea, emanciparea şi ameliorarea omului.
Cădelniţa cu cărbuni şi tămâie e o armă puternică în mâinile mele;
Voi face rugăciune ca voi, cele trei surori, să nu mai creşteţi, ci să rămâneţi aşa, cu aceste broboade albastre, la aceeaşi înălţime şi la aceeaşi vârstă. Ştiţi cum sunt ajutaţi oamenii fără zgomot atunci când vă văd? Pentru că astăzi în lume nu găsesc uşor o copilă serioasă. Cele mai multe sunt sălbăticite, cu ţigara în mână şi fac nişte grimase… Iar când văd aici tinere afierosite lui Dumnezeu, care cântă şi se bucură, te întreabă: „Ce se întâmplă aici? Ceva se petrece. Oare să spunem că sunt năroade? Nu sunt. Să spunem că le lipseşte ceva? Nu le lipseşte. Se vede că este vorba de ceva mai înalt”. Într-adevăr, ştiţi cât de mult ajută aceasta?
Rostind cuvintele acestea prin gura slujitorului său, sfânta Biserică pare că ne zice: poate că unii din voi, fiind îndepărtaţi de la lumina ştiinţelor şi înţelepciunii lumeşti, fie prin soarta naşterii, fie prin împrejurările vieţii, se vor fi căind şi-şi vor fi blestemând starea lor presupusă nefericită, socotind că ei, având priceperea firească, nu pot să pătrundă, ca oamenii învăţaţi, scopul vieţii lor şi trebuie să rămână pentru totdeauna în urma lor, nu numai în viaţa asta vremelnică, ci şi în cea veşnică. Să nu se mâhnească unii ca aceştia în zadar şi să nu-şi piardă curajul!
Rugăciunea pentru cei adormiți este, în același timp, o faptă de milostenie și o faptă de credință. Viața creștină este întemeiată pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte. Rugăciunea are o influență benefică asupra sufletelor aflate dincolo de mormânt. Întotdeauna Biserica s-a rugat și se roagă pentru cei adormiți, până la a Doua Venire a lui Hristos.
După Pogorârea de pe Cruce a Domnului și îngroparea Lui, ucenițele Domnului, „Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus” (Mc. 15, 47). În timp ce în altă parte citim „Iar acolo era Maria Magdalena și cealaltă Marie, șezând în fața mormântului” (Mt. 27, 59-61).
Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie dus de mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic.
Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului.