Or, credinţa e fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute. Că prin ea primit-au cei vechi bună mărturie. Prin credinţă înţelegem noi că printr-un cuvânt al lui Dumnezeu întemeiatu-s-au lumile, cele ce se văd alcătuindu-se astfel din cele ce nu par.
Prin credinţă I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin ea primit-a el mărturie că este drept, Însuşi Dumnezeu mărturisind despre darurile lui, şi prin ea el încă vorbeşte, deşi a murit.
Prin credinţă a fost strămutat Enoh ca să nu vadă moartea şi n-a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl strămutase; căci mai-nainte de strămutare avut-a el mărturie că I-a bineplăcut lui Dumnezeu.
Or, fără credinţă nu-i cu putinţă să fim bineplăcuţi; fiindcă cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există şi că răsplătitor Se face celor ce-L caută.
Prin credinţă, luând Noe dumnezeiască înştiinţare despre cele ce încă nu se vedeau, cu evlavie a alcătuit o corabie spre mântuirea casei sale; şi prin ea a osândit el lumea şi a devenit moştenitor al dreptăţii celei după credinţă.
Prin credinţă s-a supus Avraam când a fost chemat să plece la locul pe care avea să-l primească spre moştenire; şi a plecat fără să ştie-ncotro merge.
Prin credinţă a locuit el vremelnic în ţinutul făgăduinţei ca-ntr-un ţinut străin, trăind în corturi cu Isaac şi cu Iacob, cei împreună-moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; fiindcă el aştepta cetatea care are temelii, al cărei izvoditor şi ziditor este Dumnezeu.
Prin credinţă însăşi Sarra primit-a putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că şi L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise; iată deci cum dintr-un singur om, şi acela ca şi mort, s-au născut atâţia urmaşi – mulţi ca stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării.
Întru credinţă murit-au toţi aceştia, fără să fi primit roadele făgăduinţelor, dar de departe văzându-le şi îmbrăţişându-le, şi mărturisind că străini sunt ei şi călători pe pământ.
Fiindcă cei ce vorbesc astfel fac dovadă că-şi caută patrie; şi dacă s-ar fi gândit la aceea din care ieşiseră, ar fi avut vreme să se-ntoarcă; dar de fapt ei doresc una mai bună, adică cerească. Iată de ce Dumnezeu nu Se ruşinează să Se numească Dumnezeul lor: că le-a pregătit cetate.
Prin credinţă l-a adus Avraam pe Isaac spre jertfă atunci când a fost pus la-ncercare; el, cel ce primise făgăduinţele, îl aducea spre jertfă pe singurul său născut, el, cel căruia i se spusese că numai cei din Isaac se vor numi urmaşii tăi! El a socotit că Dumnezeu putere are chiar să învie pe cineva din morţi; drept aceea, el l-a primit înapoi, dar şi-n prefigurare .
Prin credinţă şi-n vederea celor viitoare i-a binecuvântat Isaac pe Iacob şi pe Esau. Prin credinţă i-a binecuvântat Iacob, când a murit, pe fiecare din fiii lui Iosif, şi s’a închinat rezemându-se pe vârful toiagului său.
Prin credinţă Iosif, spre sfârşitul său, a pomenit despre ieşirea fiilor lui Israel şi a dat porunci cu privire la osemintele sale.
Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost el ascuns de părinţii săi timp de trei luni, căci l-au văzut prunc frumos: şi nu s-au temut de porunca regelui. Prin credinţă Moise, când a crescut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând ca mai bine să-ndure laolaltă cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă desfătarea păcatului cea trecătoare; mai mare bogăţie decât comorile Egiptului a socotit el ocara lui Hristos, fiindcă se uita-nainte, drept la răsplată.
Prin credinţă a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia regelui; ca şi cum L-ar fi văzut pe Cel-Nevăzut, a rămas neclintit. Prin credinţă a rânduit el Paştile şi stropirea cu sânge, ca nu cumva Nimicitorul să-i atingă pe cei întâi-născuţi ai lor. Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, în timp ce Egiptenii, încercându-se şi ei, au fost înghiţiţi.
Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului după ce timp de şapte zile-au fost înconjurate. Prin credinţă Rahab desfrânata n-a pierit laolaltă cu cei nesupuşi, fiindcă cu pace primise iscoadele.
Şi ce să mai zic? Că timpul nu-mi va ajunge să vorbesc cu de-amănuntul de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de profeţi, care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au întărit din propria lor slăbiciune, s-au făcut puternici în războaie, năvălirile vrăjmaşilor le-au preschimbat în fugă, femei care şi-au luat morţii înviaţi; iar alţii au fost chinuiţi, nevrând să primească eliberarea, pentru a-şi dobândi una mai bună, învierea; iar alţii au suferit batjocoriri şi bice, şi chiar lanţuri şi-nchisoare, au fost ucişi cu pietre, sfârtecaţi, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi-n piei de capră, strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi, – ei, de care lumea nu era vrednică! – rătăcind în pustiuri, în munţi, în peşteri şi-n crăpăturile pământului.
Şi toţi aceştia, deşi primiseră bună mărturie pe temeiul credinţei lor, n-au primit roadele făgăduinţei; pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, aşa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârşire.
Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul XI