Să valorificăm duhovnicește timpul nostru. Unul din lucrurile pentru care vom fi judecați va fi realitatea timpului. Oamenii sfinți trăiesc această realitate. Ei au o foarte mare sensibilitate față de tema timpului, de a nu pierde deloc timp. Marii sfinți sunt aceia care puteau să valorifice și ultima secundă din viața lor.
Nu vă întristaţi, nu lăsaţi să vă tulbure patimile, cu toate războaiele care vin asupra voastră. Desfaceţi pânzele sufletului şi plutiţi pe noianul vieţii cu îndrăzneală, călăuziţi de rugăciunile părintelui nostru.
Când chemi, rugându-te, pe Domnul Dumnezeu, Cel în trei Persoane, nu uita că chemi pe Părintele cel fără de început al întregii creaţii al îngerilor şi oamenilor şi că de tine, cel ce Îl chemi, se miră toate puterile cereşti,
Voi face rugăciune ca voi, cele trei surori, să nu mai creşteţi, ci să rămâneţi aşa, cu aceste broboade albastre, la aceeaşi înălţime şi la aceeaşi vârstă. Ştiţi cum sunt ajutaţi oamenii fără zgomot atunci când vă văd? Pentru că astăzi în lume nu găsesc uşor o copilă serioasă. Cele mai multe sunt sălbăticite, cu ţigara în mână şi fac nişte grimase…
Nicăieri ca în Răsăritul creştin nu se simte şi nu se trăieşte mai intens şi mai adevărat frăţietatea, conştiinţa că toţi sunt fiii Aceluiaşi Tată, că împart aceeaşi moştenire şi împărtăşesc aceeaşi soartă, având a urma acelaşi drum, spre aceeaşi ţintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat în urmă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea mea şi tăria mea va fi tăria lui.
Sufletul omului care stă degeaba se strică pe zi ce trece: simţirea se stinge, judecata devine slabă, voinţa se răceşte. Omul care s-a obişnuit să stea degeaba nu se simte în stare să înfrunte nicio greutate.
Am găsit undeva următoarea povestire a unui ascet de demult: „Mult m-am trudit şi am lucrat, dar bani nu am adunat; ceea ce îmi rămâne, de obicei, împart totul la săraci. Însă odată mi-a venit următorul gând: „Ce se va întâmpla când voi îmbătrâni şi mă voi îmbolnăvi?
Dacă discernământul, dreapta socotinţă – fără de care ar fi deosebit de riscant pentru cineva a povăţui pe alţii – este pentru părinte lumina pe care o împărtăşeşte ucenicului, ceea ce-l face pe ucenic să-l caute, să se lipească de părinte, este în primul rând capacitatea acestuia de a iubi, de a fi milostiv, de a înţelege trăirile celuilalt. Câştigarea celuilalt însemna în conştiinţa Părinţilor deşertului câştigarea bunăvoinţei lui Dumnezeu.
„Căci după cum pictorii transpun pe planșetă prin linii și culori înfățișarea oamenilor, scoțând în evidență cu pensula în nuanțe potrivite și corespunzătoare dorinței de exprimare, spre a reda cât mai corect frumusețea originalului, tot așa să știi că și Pictorul nostru a pus în noi, ca niște nuanțe colorate, virtuțile, împodobindu-le minunat după modelul propriei Sale frumuseți.
Femeia are felul ei specific de a fi, modul ei propriu de existenţă, darul de a-şi urzi întreaga fiinţă din legătura ei cu totul aparte atât cu Dumnezeu, cât şi cu ceilalţi şi cu sine însăşi.
De-a lungul întregii istorii, mediul social este cel care a format sau a deformat tipurile femininului.
În tradiţia ortodoxă, icoana nu este doar un element decorativ bisericesc sau un obiect util pentru celebrarea slujbelor: ne rugăm în faţa ei, o sărutăm, o considerăm un obiect sfânt.
Potrivit unei istorioare, prima icoană a lui Hristos ar fi apărut încă din timpul vieţii Sale. Fiind bolnav de lepră, regele Abgar al Edesei şi-a trimis un slujitor la Mântuitorul pentru a-L ruga să vină să-l vindece.
Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă în 15 august 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale ucişi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel:
În Occident, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Afirmaţia părintelui Iustin este un semnal de alarmă: dacă ortodocşii se vor lăsa biruiţi de duhul lumii acesteia,
După învăţătura Bisericii, Maica Domnului este singura nădejde a credincioşilor, izbăvirea de necazuri şi nenorociri a tuturor celor ce aleargă la ea, izvor al milei şi zid nebiruit, mijlocire către Ziditorul, nădejdea neschimbată a credincioşilor şi bucuria tuturor celor necăjiţi.
Noi ne bucurăm foarte mult când ne gândim la Maica Domnului, şi nu numai în ziua de pomenire a Adormirii ei sau în alte zile de pomenire a ei, ci de fiecare dată când avem un gând către Maica Domnului. De ce? Pentru că de ea se bucură toată făptură, toţi credincioşii şi toţi îngerii: „De tine se bucură, ceea ceești plină de har, toată făptura, soborul îngeresc și neamulomenesc. Ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător”.
Saturaţia este nenorocire pentru monah. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
