Nu-ţi născoci ţie extaze, nu-ţi pune în mişcare reverii, nu te aprinde cu flacără materialnică – flacăra sângelui tău. Jertfa bine primită de Dumnezeu este smerenia inimii, străpungerea duhului. Cu mâinile îşi întoarce Dumnezeu faţa de la jertfa adusă cu nădăjduire în sine, cu părere trufaşă de sine, de-ar fi jertfa aceasta şi ardere de tot.
Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. În asta stă libertatea.
Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie. Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.
Nu trebuie să ne înşelăm, Dumnezeu nu săvârşeşte minuni prin săraci, nici prin bogaţi, ci prin drepţi. El stă de partea celor care, pocăiţi fiind, se smeresc înaintea Lui: „Când a văzut Domnul că ei s-au smerit, atunci a fost cuvântul Domnului din nou către Şemaia şi a zis: S-au smerit; nu-i voi mai stârpi şi în curând le voi da şi izbăvire.
Drumul greu şi măreţ al nebuniei pentru Hristos, adică drumul renunțării la tot ceea ce este părnântesc şi omenesc, drumul permanentei ei ascensiuni deasupra căderii spirituale, care te duce până acolo încât să-ţi oferi şi propriul suflet pentru binele aproapelui tău, este unul dintre cele mai mari fapte ale evlaviei.
Când vine o descurajare ori deznădejde, atunci trebuie să facem în felul acesta: să-i spunem așa acelui duh: „Hristos a venit pentru cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu!” Și, pe măsură ce duc viață de pocăință, Duhul cel Sfânt mă va împăciui.
Când aveţi un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră… Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.
Dacă fugi de Dumnezeu, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta.
Să-ţi fie deprinse cu smerenia şi înfăţişarea şi haina şi mersul şi statul şi hrana şi aşternutul şi casa şi toate lucrurile din casă. Cuvântul, cântecul şi vorba cu vecinii să fie mai degrabă măsurate decât îngâmfate. Nu întrebuinţa vorbe umflate şi meşteşugite, nici nu folosi glas afectat în cântecele tale. Nu fi mândru şi grav în vorbirile tale, ci îndepărtează orice lăudăroşenie.
Dacă totuşi omul cunoaşte adevărul, adică realitatea Domnului şi Mântuitorului său, Mesia al lumii şi Vestitorul ceresc, atunci începe a se preda Lui în întregime şi a-şi deschide inima sa pentru primirea Lui, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în sine.
Dincolo – oricît am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr şi al bogatului nemilostiv) – nu mai putem face nimic niciodată (nevermore zice Poe): verbul a face piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Rămîne însă, în toată groaznica lui plinătate şi semnificaţie, verbul a fi – el şi nimic altceva.
Când te scoli dimineață, să te bucuri că te-ai trezit! Pe mine dimineața mă dor oasele cam tare, am reumatism. Și zic: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție, că toate mă dor!”. Da. E o minune să poți să zici „slavă Ție” când te doare ceva, și „binecuvântează-mă și ajută-mă să pornim și astăzi pe Cale!”…
Dumnezeu a dat mare har dumnezeiesc omului. Libertatea de a alege. Dumnezeu nu-l forţează să se mântuiască, nu i-a luat libertatea. Din această cauză, noi, folosind libertatea de a alege spre patimi, alungăm harul lui Dumnezeu de la noi, asta mai ales prin egoism şi mândrie.
Nici sciţii, nici tracii, nici sarmaţii, inzii şi alte popoare sălbatice nu luptă atât, cât un cuget vinovat care se strecoară în suflet, şi o poftă nesăţioasă, şi iubirea de arginți, şi setea de putere, şi râvna pentru lucrurile pământeşti. Căci acela este un război din afară, dar aici lupta este dinlăuntru.
Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.
Îmi scrii că te-ai certat cu tatăl tău şi că te-ai despărţit de el, iar el la despărţire te-a blestemat. Şi acum întrebi dacă acest blestem are vreo însemnătate. Neîndoit că are. Cum să nu aibă însemnătate blestemul părintesc? Şi de lucruri mai mici, chiar şi de gânduri obişnuite, se zguduie lumea duhovnicească; cu atât mai mult de blestemul părintesc rostit pe dreptate.