Vai nouă pentru multa noastră nesimţire, fiindcă, în vreme ce aşteptăm bunătăţile cele cereşti, rămânem la cele prezente având gura slobodă. Nu băgăm de seamă răutatea diavolului care, îmbiindu-ne cu cele mici şi vremelnice, izbuteşte să ne lipsească de cele mari, dăruindu-ne lut ca să ne răpească cerul. Ne arată doar umbra, ca să ne scoată din adevăr.
S-a expandat un pic teologia aceasta a suferinței, mai ales într-un an trecut în care s-a vorbit foarte mult despre Taina Sfântului Maslu și s-a scociorât tot timpul, ca și cum ai băga într-o rană nevinovată vârful de la scobitoare. Să zici: Ce mai iese? S-au stors toate puroiurile, ca să le arătăm lumii. Suferința nu e darul lui Dumnezeu. Să țineți minte! Rezistența la suferință e darul lui Dumnezeu!
Foarte săracă este râvna noastră
Poate este potrivit să vorbim acum despre ceva care a venit, ca să spun aşa, ca un gând bun, tocmai acum, când se citea pericopa evanghelică, şi în primul rând mai înainte, cea apostolică, care este din Epistola către Evrei. Şi mulţi nu am înţeles nimic din ea, întrucât este foarte grea această epistolă. Evangheliile relatează, să spunem aşa, diferite cazuri, aşa cum este aici vindecarea acestui gângav, şi din acest motiv sunt de regulă mai lesne de înţeles. Epistolele, însă, unele dintre ele în mod special, sunt mai grele. Nu ajunge să luăm seama la ele. Trebuie să avem şi o interpretare ca să înţelegem conţinutul, care de fiecare dată este de o mare adâncime.
Ce facem dacă unul dintre soţi greşeşte foarte mult? Mergem cu el până la capăt, greşim şi noi sau ne despărţim? Până unde poate merge iubirea faţă de duşman; logic, ar putea merge până la a-l iubi pe satana?
Încep cu întrebarea despre dragoste, fiindcă de acolo încep şi acolo se termină toate. Noi, creştinii, spunem: „Iubeşte-ţi duşmanul!”. Dar cine este duşmanul meu? Este cel alături de care trăiesc? Nu, este numai cel ce-l ispiteşte pe om, adică satana.
Să respectăm, vă rog, curăția, să ne păzim sfințenia. Pentru ce să ne pogorâm la necinste, cinstiți fiind? Pentru ce să ne îngrijim trupul mai mult decât se cuvine, pe care puțin după aceea îl vom lăsa mormântului? Pentru ce să socotim că plăcerea este dulce, când ea cu adevărat este durere ucigătoare? Căci plăcerea este undița diavolului. Plăcerea este veninul pierzaniei.
Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28, 10), pândind şi alergând după fiecare om, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii.
Cu toţii aţi întâlnit în viaţă destui oameni, mai ales femei, care trăncănesc, trăncănesc şi iar trăncănesc la nesfârşit, fără vreo reţinere, şi limba lor nu mai oboseşte: meliţă, meliţă şi iar meliţă. Tot ce spun ei e deşertăciune, lucruri care nu aduc folos nimănui. Şi Sfântul Efrem Sirul se roagă lui Dumnezeu să-l izbăvească de grăirea în deşert. El se temea să nu cadă, să nu-l piardă limba, pe când aceşti nefericiţi guralivi nu se tem de nimic.
Cel ce nu face voile lui Dumnezeu este în cursa diavolului. Că, precum o pasăre, chiar dacă nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursă, se află în întregime în stăpânirea celui ce a pus lațul, așa și noi, prin viață și prin credința cea rea, cădem în stăpânirea diavolului. Căci grăiește Domnul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor”.
Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama.
Nu te condamn că ai făcut multe păcate și grave, nu, ești om. Te condamn, fiindcă nu te mărturisești. De asta te condamn. Ai căzut ? La duhovnic. Ai căzut ? La duhovnic, toate la duhovnic. Și cuvioasa Maria, mai întâi s-a mărturisit. În vecinătatea noastră era un cipriot care nu-și odihnise părinții, să zicem. Când s-a călugărit nici pe gheronda lui nu-l odihnea. Și de acolo, de unde ședea, de la Ana cea mică, l-a trimis gheronda lui, la gheronda Iosif, să-și spună gândul și tot ceea ce l-ar fi putut ajuta. Când a ajuns acolo eram cu toții adunați în jurul lui gheronda care a zis : „Haide și tu, și tu plecați în chiliile voastre. Vino aici, părinte Ioane”.
În majoritatea timpului trăim ca și cum ne-am întocmi un proiect pentru viața ce o vom trăi mai târziu.
Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca și cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-și întocmesc o ciornă, cu bună intenție de a o recopia mai târziu.
E nevoie de un învățător potrivit, care să cunoască bine meșteșugul trezviei. Dar e nevoie și de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăța un meșteșug ori știință trebuie să faci ascultare către învățător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în știința duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca și când de pildă, maistrul ar încerca să-l învețe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduiește încontinuu să deformeze învățăturile primului și se silește să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile.
În spatele oricărei boli se află o durere a sufletului […] Totul începe cu grijile […]. Boala începe în minte, ca un gând negativ, printr-o neliniște constantă.
Lucrul primordial în concepția creștină este jertfa; condiția ca să te mântuiești, respectiv ca să luminezi, este să știi să te jertfești. Apostolul Petru, la Schimbarea la Față a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…”.
În epoca noastră, în care s-au înmulțit cunoștințele, încrederea numai în rațiune a zguduit, din nefericire, credința din temelii și a umplut sufletele de semne de întrebare și de îndoieli. De aceea suntem lipsiți de minuni, pentru că minunea se trăiește și nu se explică prin logică.
În cuvintele nu iubiţi lumea (I Ioan 2, 15), lumea nu înseamnă deloc ceea ce înseamnă în cuvintele: căci Dumnezeu aşa a iubit lumea (Ioan 3, 16).
În cele din urmă, prin lume se înţelege neamul omenesc cel căzut, care este, în acelaşi timp, iubit de Dumnezeu. Dumnezeu datorită acestui lucru a şi hotărât să-l mântuiască, dându-L pentru el pe Fiul Său Cel Unul Născut.
Cum se vede de la mănăstire lumea aceasta? Putem duce o viaţă de monah fără retragere la mănăstire?
Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creștinului obişnuit, mai ales a creștinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr, viaţa fiecărui creştin.