Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului:
— Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine, şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.
Este nevoie, așadar, să purcedem la o operație imediată pe inimă deschisă. Arterele ei sunt astupate de patimile încuibate acolo de ani de zile. În sala de operație, care este spovedania, la chirurgul-duhovnic specializat, experimentat și cu discernământ, având drept anestezie pocăința, medicamente, lacrimile, bisturiul, mărturisirea, acceptarea, căința și hotărârea, poate cineva să ajungă la îndreptarea dorită și la vindecare.
Nu numai răii demoni se luptă împotriva progresului creștinilor, ci sunt și alți factori și felurite alte pricini având prilejurile fie din legile firii, fie din deprinderile cele împotriva firii – patimile și poftele omului celui vechi –, care îl silesc. Rezistența metodică în acest război nevăzut și pregătirea corespunzătoare de care are neapărată nevoie oricine se înrolează pentru Împărăția Cerească a lui Hristos sunt datorate vieții și experienței monahale.
– Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greşită despre o acţiune a mea, trebuie să explic cum am acţionat?
– Dacă ai putere duhovnicească, adică smerenie, să primeşti cum că tu ai greşit şi să nu vorbeşti. Lasă ca să te îndreptăţească Dumnezeu. Dacă nu vorbeşti tu, va vorbi Dumnezeu după aceea. Vezi, Iosif, atunci când fraţii lui l-au vândut, oare a spus:
Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne tăiem vlăstarele netrebnice şi vătămătoare ale voilor noastre dezordonate şi păgubitoare şi să altoim pe ramurile omului nostru lăuntric voia lui Dumnezeu, prin care circulă seva Duhului Sfânt şi care aduce roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea.
Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina.
Omul a fost creat cu trup şi suflet şi a primit suflarea de viaţă, pentru ca să primească Duhul şi să fie astfel cu totul înduhovnicit şi să trăiască în Duhul cu toată fiinţa lui. Numai îndeplinind aceasta, omul îşi împlineşte destinul, trăind potrivit adevăratei sale naturi: „Omul adevărat este omul duhovnicesc care este în noi”, scrie Clement Alexandrinul. Omul nu este om deplin şi nu trăieşte cu adevărat decât dacă trăieşte în Duhul; altfel el este mutilat, nedesăvârşit şi ca şi mort. Sfântul Irineu spune aceasta cu toată claritatea:
După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la vitezdaIerusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.
Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpînind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi Vladimir cel de bun neam, domnul Cernicovului, care după aceea s-a făcut monah, a fost năvălire a ismailitenilor contra stăpînirii greceşti de pe acea parte de mare, pentru că, începînd de la Herson, vrăjmaşii Crucii lui Hristos, au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Atunci şi cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaşte ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiaşi agareni.
„Ce faci?”, a întrebat preotul necunoscut. „Acesta este tot grâul pe care-l aveţi? Nimic mai mult?”
Părinţii de la acea mănăstire din Muntele Athos au răspuns că, într-adevăr, era tot ceea ce aveau. Se găseau în luna decembrie şi nu puteau procura mai mult din pricina ocupaţiei fasciste.
Mare şi întru tot lăudate Apostole şi Evangheliste Ioane, de Dumnezeu Cuvântătorule, ucenice iubit al lui Hristos, fierbintele nostru apărător şi în necazuri grabnicule ajutător! Roagă-L pe Domnul Dumnezeu să ne dăruiască iertarea tuturor păcatelor noastre,
Nu este acelaşi lucru dacă îţi mănânci pâinea cu binecuvântare sau dacă nu ţi-o mănânci aşa. De fiecare dată când mănânci, tu la masa lui Dumnezeu mănânci, pe care Domnul însuşi a întins-o pentru tine.
Să împlinim neapărat slujirea noastră în rugăciune, neascultând de lenea trupului care ne sugerează necesitatea de a-l odihni pe acesta. Să ne asemănăm lui Daniel care a hotărât mai degrabă să moară decât să părăsească pravila de rugăciune pe care o săvârşea în fiecare zi.
Cum să ne rugăm lui Dumnezeu dacă ne rugăm mereu de oameni, care fără ajutorul lui Dumnezeu nu pot să ne ajute cu nimic? Fără Dumnezeu, doctorul nu poate să vindece rana, nici viteazul să dea ocrotire, nici dascălul să înveţe pe alţii, nici preotul să vestească adevărul. Dacă ne rugăm cu osârdie de mijlocitori, cum să nu ne rugăm Celui nemijlocit, Care ascultă fără receptor, şi vede fără ochelari, şi trimite darurile Sale fără poştaşi, şi află totul fără martori?
Renumitul duhovnic Tadei a fost român timocean, fapt despre care nu se vorbește mai deloc; numele său de familie era Știrbu și a fost sârbizat în Ștrbulovici. S-a ivit pe lume în 1914, în satul românesc Vitovnița, din partea de răsărit a Serbiei, chiar de praznicul Sfântului Apostol Toma.
Orologiul acestei Sfinte Mănăstiri, care de secole domina spaţiul ei interior, arăta, după măsurarea aghioritică a timpului, care începe de la apusul soarelui, ceasul al treilea din noapte. Culcaţi încă în chiliile lor sărace şi simple, unii pe pământul foarte tare, iar alţii pe un aşternut ascetic, monahii se odihneau de „osteneala trupului mult trudit”. Peste trei ore va răsuna cu o muzicalitate ritmică toaca de lemn, ca ei să se trezească la rugăciune şi slăvirea Marelui nostru Dumnezeu în Bisericile bizantine ascetice şi meditative…
Ce se poate face cu gândurile care fug în toate părţile în timpul cititului şi al rugăciunii? Nimeni nu scapă de asta. Nu este nici un păcat în asta, dar este nepotrivit. Este păcat atunci când cineva de bună voie încurajează gânduri străine, dar când ele aleargă involuntar, este vreun păcat? Greşeala vine atunci când omul a observat că gândurile îi rătăcesc şi nu le stăpâneşte. De îndată ce observi că gândurile o iau razna, înfrânează-le, aceasta trebuie să faci.