Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
În scrisoare întrebi de ce atunci când citeşti cărţile Părinteşti inima îţi arde de dorinţa de a propăşi duhovniceşte, iar când auzi că între mireni sunt oameni cu viață duhovnicească te cuprinde o mare tristeţe şi pierzi, cumva, nădejdea de a te îmbunătăţi.
Când ne spovedim cercetăm anumite îndreptare de spovedanie. Uneori întâlnim acolo scris despre păcate care nu ni se par a fi păcate. Este sau nu păcat ceea ce noi nu considerăm păcat?
Mai sunt şi exagerări în listele astea de păcate. Omul trebuie să-şi aleagă de acolo numai ceea ce ştie că i se potriveşte lui, nu să-şi asume toate câte sunt scrise în listele de păcate.
Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kafsokalivia de la Muntele Athos.
Ca stareţi, de multe ori se poate întâmpla ca şi noi să facem câte o greşeală. Însă tu, cel care faci ascultare, nu te vei păgubi. Niciodată din ascultare nu poate ieşi ceva rău, pentru că ea este urmarea lui Hristos.
Dacă ai făcut ascultare, vei merge în Rai. Dacă nu ai făcut ascultare, nu poți să faci rugăciunea minții, nu poți să te împărtăşeşti, nu poți să slujeşti, ci eşti sortit iadului. Priveşte la Adam, la proorocul Elisei şi la Ghiezi.
… Ca părinte duhovnicesc şi doctor am constatat boala ta sufletească şi mă gândesc să-ţi trimit leacul cel potrivit ca să te tămăduieşti. Boala ta duhovnicească este deznădejdea. Cea mai gravă şi cea mai mare boală duhovnicească, căci cei care suferă de aceasta, dacă nu iau leacul cel tămăduitor, mor de moarte sufletească şi veşnică. Leacul cel vindecător este credinţa şi nădejdea. De crezi că Dumnezeu este Tatăl tău afectuos, preamilostiv, preamilos şi crezi că a venit în lume să tămăduiască, să mântuiască nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi crezi că pentru un păcătos care se va pocăi se face bucurie între îngerii din ceruri şi crezi că a primit pe fiul cel risipitor cu braţele deschise şi primeşte pe oricine, pe oricare pierdut, pe oricare vameş sau desfrânată, sau tâlhar sau păcătos; de crezi că pe tâlhar cu o singură rostire de „pomeneşte-mă” l-a băgat direct şi primul în Rai – atunci şi tu, de vei crede şi vei nădăjdui că din această clipă de când ai lăsat păcatul şi te-ai pocăit, Dumnezeu te-a iertat şi crezi că eşti iertat, că eşti mântuit, ei bine, eşti vindecat, eşti tămăduit…Iată aceasta este tămăduirea, credinţa şi nădejdea.
La nunta din Cana nu era vin de ajuns. Născătoarea de Dumnezeu a văzut oaspeţii miraţi, iar pe stăpânul casei ruşinat. Împinsă de milă şi împreună-pătimire, ea a cerut sfat sau ajutor de la Fiul său, zicând: nu mai e vin. La care Iisus i-a răspuns: ce este Mie şi ţie, femeie? Aceste cuvinte ale lui Iisus vă par o mustrare.
-Ce efecte în plan văzut și în plan nevăzut poate avea asupra credinciosului participarea sa la sfintele slujbe ale Bisericii?
Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Sfântul Ignatie ne învață că „omul trebuie să își interzică orice activitate care îl amorțește”. Trebuie să alocăm timpul nostru într-un așa fel, încât să fim preocupați constant cu activități sensibile, folositoare și practice. Îndeplinirea responsabilităților publice sau private, fără prea multă zarvă și agitație, nu va duce niciodată la o viață agitată, ci din contră, conduce la atenția față de sine și la vigilență.
Suferința pricinuiește la foarte mulți bătaie de cap. Nu puțini sunt cei care au considerat mântuirea ca scăpare de suferință. Trebuie înțeleasă situația că dacă sufletul se statornicește în buna trăire după poruncile Domnului, multe amărăciuni trec și vin multe bucurii. Vremea de amărăciune ține atât timp cât țin mândria și celelalte păcate.
Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.
Stareţul Iosif îi spunea părintelui Efrem: „Dacă mergi într-o casă şi ai o stare duhovnicească bună, poţi simţi ce fel de duh se află în acea casă. Adică dacă există duh de rugăciune, duh de înfrânare, duh de nevoinţă sau duhul răpirii, al minciunii, al lăcomiei, al vrăjitoriei…”.
Îți plac istorioarele duhovnicești? O să-ți citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarășul meu de drum. Se numește „Agapia” sau „Mântuirea păcătoșilor”. În ea se află descrise multe întâmplări minunate.
„Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu te întoarce de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine” Cuvintele acestea ne îndeamnă la un lucru social, la iubirea unora faţă de alţii şi la ceea ce este potrivit cu natura noastră. Într-adevăr, omul este un animal politic şi social, iar trăirea laolaltă, ca şi relaţiile pe care le avem unii cu alţii ne arată că dispoziţia noastră de a da pentru îndreptarea celui lipsit, trebuie să fie ceva cât se poate de necesar.