„Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu te întoarce de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine” Cuvintele acestea ne îndeamnă la un lucru social, la iubirea unora faţă de alţii şi la ceea ce este potrivit cu natura noastră. Într-adevăr, omul este un animal politic şi social, iar trăirea laolaltă, ca şi relaţiile pe care le avem unii cu alţii ne arată că dispoziţia noastră de a da pentru îndreptarea celui lipsit, trebuie să fie ceva cât se poate de necesar. „Celui ce-ţi cere dă-i”. Dacă voieşti să fii deschis în iubirea ta faţă de cel ce-ţi cere, cu sinceritate şi cu raţiune eşti dator să faci întotdeauna deosebire între nevoile celor care se apropie de tine ca să-ţi ceară. Dealtfel am învăţat chiar din Faptele Apostolilor în ce chip se poate realiza acest lucru de către cei care-şi îndeplinesc în chip conştient scopul credinţei lor. Căci acolo se zice: „Toţi cei care au fost întemeietori de state sau de case, vânzându-le, au adus preţul celor vândute şi l-au pus la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după măsura nevoii pe care o avea.” Fiindcă mulţi întrecând folosirea celor necesare, fac din cerere un prilej de comerţ şi o cauză de plăceri nelegiuite, de aceea a fost un lucru necesar ca cei cărora li s-a încredinţat grija de săraci să adune bani, pentru ca din aceştia în chip conştient şi cu multă grijă să facă împărţirea celor necesare după nevoia fiecăruia.
Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, colecţia Izvoarele Ortodoxiei, Editura Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939, pp.77-78