Am avut odată un caz îngrozitor; vă mărturisesc, am să vi-l povestesc. Era imediat după sosirea mea aici (în Anglia n.tr). Epitropul bisericii îmi spune: «Să știi că la spovedanie va veni la tine o doamnă; la prima vedere face o impresie extraordinară, dar este un om îngrozitor. Și nu știu dacă îți va spune adevărul sau nu; eu îți voi spune despre ea tot ce trebuie să știi». Și mi-a spus totul despre ea.
Stăteam la analoghion; vine o persoană, apoi alta, a treia, a zecea… Eu doar aruncam o privire: bărbat sau femeie, ca să știu dacă să vorbesc la masculin sau la feminin. La un moment dat se apropie o femeie; citim rugăciunile, iar apoi îi spun că, înainte de a se spovedi, vreau să-i spun câteva lucruri. Și am „curățat-o” bine, i-am spus totul în față. Ea stătea și plângea, plângea… Când am terminat, îmi spune: «Părinte! Nu mai am nimic să vă spun — Domnul v-a descoperit tot sufletul meu…».
M-am uitat: nu era ea!… După asta am devenit foarte precaut. Ei bine, nimerisem „în plin”, dar putea să fie cu totul „altceva”, nu doar „altcineva”.
Cred că lucrul cel mai important în toată această problemă — a botezului adulților, a spovedaniei, a împărtășirii, a vieții creștine — este ca totul să se desfășoare în duhul prieteniei cu Dumnezeu și al bucuriei: bucuria că suntem iubiți de El și că putem să-I răspundem cu iubire și chiar să dovedim această iubire prin ceva, fie și foarte mic.
Acesta este un lucru de o importanță uriașă, pentru că atât de des li se spune oamenilor: trăiește după porunci; iată Cele Zece Porunci, iată toată Evanghelia — un șir de indicații despre ce nu trebuie făcut; așa că verifică-te și pocăiește-te, pocăiește-te, pocăiește-te… Și, în final, viața creștină se transformă într-un iad continuu. Până atunci mai puteai trăi, dar acum nu mai poți trăi deloc, pentru că orice suspin e deja „greșit”…
Este un lucru foarte serios, pentru că din bucurie se pot face foarte multe, pe când din frică sau din sentimentul că totul este fără speranță nu se poate face nimic în viață.
Mi se pare că atât copiii, cât și pe noi înșine trebuie să ne educăm în ideea că nu există bucurie mai uimitoare decât întâlnirea cu Dumnezeu, prietenia cu El și dorința — da, dorința! — de a-L bucura prin strădania de a trăi vrednic de această prietenie. Iar dacă eșuez, dacă nu-mi iese ceva, dacă se întâmplă ceva „nepotrivit”, aceasta nu este sfârșitul tuturor lucrurilor. Pot veni la El și pot spune: «Iartă-mă! Iată ce s-a întâmplat…». Uneori nici măcar nu trebuie să spun „iartă-mă”, ci pur și simplu să-I povestesc.
Cred că mai ales copiii — dar și adulții — trebuie educați astfel, pentru că prea adesea preoții îi învață pe oameni „frica de Dumnezeu”, iar noțiunea aceasta îi zăpăcește. Pentru că frica de Dumnezeu nu este teamă. Părinții Bisericii au spus foarte limpede că există trei feluri de frică: frica robului, care se teme de pedeapsă; frica simbriașului, care se teme să nu-și piardă plata; și frica fiului, frica copilului — teama de a nu-l întrista pe cel iubit.
Pe primele două trebuie să le uităm: noi nu suntem nici robi, nici simbriași. Când Scriptura spune „rob al lui Dumnezeu”, „roaba lui Dumnezeu”, nu înseamnă că suntem robi în sensul în care înțelegem astăzi. Atunci acesta era limbajul; astăzi nu l-am mai folosi. Cu atât mai mult cu cât Hristos spune limpede: «Nu vă mai numesc robi, ci prieteni, pentru că robul nu știe voia stăpânului său, iar vouă v-am spus toate…».
Aceasta este relația noastră cu Dumnezeu: prietenie și încredere. Dacă se întâmplă ceva „nepotrivit”, atunci tocmai la El trebuie să mergem. Dacă am păcătuit împotriva Lui, la El trebuie să ne ducem, nu să căutăm o cale pe lângă El.
Desigur, există păcate, așa cum există boli trupești. Dar nu putem trăi examinându-ne necontenit și căutând bolile pe care le-am putea avea. Trebuie să cultivăm în noi sănătatea, și din această sănătate să pornim, pentru a respinge din calea noastră tot ceea ce ar putea să o slăbească.
Mitropolitul Antonie de Suroj