Scopul principal al monahului și întreaga luptă a asprei lui vieți de nevoință țintește îndumnezeirea cea în Hristos, primind cercarea personală a împărtășirii în Duhul Sfânt cu harul îndumnezeitor al lui Hristos. Firea omenească îndumnezeită prin asumarea ei de către Cuvântul dumnezeiesc a arătat, la dumnezeiasca Schimbare la Față, posibilitatea de a cuprinde lumina nădăjduitei îndumnezeiri, și prin urmare Împărăția lui Dumnezeu este deja cunoscută și înfăptuită încă de aici.
Vi s-a întâmplat, cumva, mergând pe stradă, să auziţi pe cineva că blasfemiază şi v-aţi întristat? Simţiţi ceva apăsător în suflet atunci când vedeţi pe cineva că înjură de cele sfinte?
Sfântul Isaac Sirul spune: „Pentru păcat şi mândrie se depărtează de om îngerul păzitor, care mai înainte îl îndemna la dreptate. Şi se apropie de el duhul întunericului şi din acel moment omul nu se mai îngrijeşte de dreptate. Dar, când se apropie Sfinţii îngeri, ispititorii pleacă şi se face linişte”.
Rugăciunea este însăşi înfăţişarea (prezenţa) raţiunii (minţii) mele înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă, chiar dacă trupul meu este prezent, adevărata mea existenţă este reprezentată de mintea-raţiunea mea. Ea trebuie să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu, de vreme ce El este Cel care mă însufleţeşte. Marea problemă este dacă va putea să se smerească şi să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu.
Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.
Nici invidie, nici vorbire de rău nu există acolo unde există iubire curată. Fiindcă nu numai că nu-i judecăm pe prieteni, dar închidem gura şi celor care-i condamnă. Toate sunt liniştite, suntem blânzi, nu există nici o urmă de luptă şi invidie; toate sunt pline de pace. „Fiindcă împlinirea legii este iubirea” (Romani 13, 10). Nimic dezgustător nu există în aceasta. Cum? Pentru că toate aceste păcate, avaria, furtişagul, invidia, vorbirea de rău, mândria, jurământul, minciuna, toate acestea se dizolvă, atunci când există iubire.
O înfrânare fără smerenie are în ea o nedesăvârşire, căci e împreunată cu mândrie. O hărnicie fără iubire e aspră, e rigidă. O iubire fără înfrânare nu poate fi iubire deplină, căci nu are în sine uitarea de sine a celui ce iubeşte.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Când rostim această rugăciune, stabilim cu Hristos o relație personală care scapă rațiunii noastre. Viața lui Hristos pătrunde treptat în noi.
Un om poate să cunoască tainele lui Dumnezeu chiar şi fără mult studiu?
Dar cum să ne dăruiască Domnul odihnă de la toate suferinţele şi necazurile noastre, dacă noi nu ne smerim? O, dacă noi am înţelege adevărata şi cea mai înaltă filosofie a Crucii Domnului, şi anume smerenia lui Hristos! Nu degeaba marele Sfânt părinte al Bisericii, Macarie Egipteanul, spune că smerenia este esenţa întregii creştinătăţi.
Dacă aţi fi fost întotdeauna sănătos, mulţumit de toate, liniştit şi bucuros, atunci, cine ştie, poate că şi voi, ca şi alţi oameni, v-aţi fi abătut spre o trăire împrăştiată şi aţi fi dus o viaţă după gustul acestui veac.
Sus pe o stâncă, înlăuntru într-o peșteră, era o bisericuță a Maicii Domnului. Farasioții au făcut în afara stâncii o terasă de scânduri pentru mai multă lărgime. Ca să ajungă până acolo trebuiau să urce 40 de trepte săpate în stâncă și altele 120 ce erau făcute din scânduri.
Când diavolul ține pe cineva în robia păcatului, el îl robește și îl scoate din orice gând bun, care l-ar face să-și cunoască viața lui cea păcătoasă.
