Ava Isaia Pustnicul era un fin cunoscător al inimilor, al semnificaţiei autodisciplinei şi al necesităţii conştientizării propriilor limite, imperfecţiuni şi neputinţe. Una din expresiile lui preferate era typoson seauton („fă slujirile tale cu măsură” – Cuvântul IV, pp. 54-55). Astfel, ascetul se va păzi de excese sau exagerări, pe care Cuviosul Părinte le considera imbolduri ale celui rău. Spre pildă, el îşi îndemna cu blândeţe ucenicii să postească disciplinat şi cu măsură:
Recunoaşterea şi respingerea cauzelor care ne îndeamnă spre păcat sunt preocupări majore ale Sfinţilor Părinţi. Spre pildă, Sfântul Ioan Casian ne sfătuieşte să nu ne îndepărtăm de oameni sub pretextul că însoţirea cu ei ne pricinuieşte căderea în păcat, deoarece „niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.
Domnul tămăduia orice neputinţă din popor (v. Matei 9, 27-35). Domnul, în calitate de Dragoste, tuturor le face bine fără deosebire. Este de ajuns ca omul să vrea şi să creadă.
Cu gura se pare că-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate, dar cu fapta aţi tăia cu o neobişnuită uşurinţă, aţi îndepărta de la dumneavoastră durerea… Iar ceea ce aţi îndepărta, de fapt, sunt făgăduinţele date lui Dumnezeu.
Acedia (akidía), mâhnirea, epuizarea te vor încerca fără doar şi poate, aşa cum se întâmplă cu orice om. Problema esenţială este modul în care ne raportăm la ele. Deja ţi-am scris, mi se pare, că dacă ne trăim stările ca fiind doar ale noastre, „individuale”, la sfârşitul tuturor încercărilor sufletul sărăceşte şi devine fără rod, iar viaţa îşi pierde sensul şi devine insuportabil de plictisitoare. Ţelul nostru, pe care ni l-a pus în faţă Evanghelia, este să devenim ipostasuri universale, să aducem în lăuntrul nostru lumea toată, să trăim întreaga profunzime a istoriei lumii şi, mai presus de toate, istoria Omului. Aşadar toată omenirea este acest „Eu” şi toată istoria este viaţa mea.
In vremurile de odinioară, eremiţii obişnuiau să se trezească la miezul nopţii şi să săvârşească slujba de noapte. În continuare, dimineaţa, după ce se lumina de ziuă, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie. Chiar şi acum, la multe mănăstiri de la Sfântul Munte, slujba de dimineaţă, în special Liturghia, începe abia după ce răsare soarele. Deja la ultima rugăciune a Utreniei preotul mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă ne-a trimis lumina soarelui. Mai apoi, slujba de noapte a fost unită cu Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie.
Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur!
Țara asta ar trebui să iasă în evidență și prin cele bune, că am fost câteodată ticăloși, că am avut trădători în sânul nostru, știm. Prea mult am vorbit de ei…Am vorbit prea mult de înfrângeri și nimicnicia noastră…Să echilibrăm un pic lucrurile… Să le spunem copiilor ce reprezintă poporul acesta, să-i învățăm un pic datina, să-i învățăm deosebească frumosul…
Este bine să ne izolăm de cei din jur nu numai în timpul rugăciunilor, ci şi în viaţa obişnuită?
Harul lui Dumnezeu îl părăsește pe omul nepocăit, fiindcă acesta a adus înfruntare bogăției bunătății și a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel despre omul care stăruiește în păcat: „Și socotești tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar pe care și tu le faci, crezi oare că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței Lui și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?
Cruță, Milostive Doamne, cruță pe robul Tău, ca să nu mă arăt la Judecata Ta cu frică și cu mare rușine, de ocara îngerilor și a oamenilor.
Aici, Mântuitorul meu, pedepsește-mă ca un Părinte iubitor de fii, iar dincolo iartă-mă, ca Cela ce singur ești fără de păcat și multmilostiv – că dacă aici nu-l vei înțelepți pe cel ticălos și nu-i vei da luminarea inimii ca să aducă zi de zi pocăință pentru păcatele sale, ce va face dincolo, neavând nici o îndreptățire?
A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”
V-am mai vorbit altădată despre un slăbănog din Ierusalim, un paralitic, un bărbat care ședea acolo de 38 de ani și care avea nevoie de sprijinul cuiva care să-l arunce într-o scăldătoare, într-o apă în care, din când în când, se cobora îngerul lui Dumnezeu ca s-o tulbure și, când se tulbura apa, cel dintâi dintre bolnavii, mulți, care așteptau în foișoarele din preajma acestui iezer, cel dintâi care se arunca în apă se făcea sănătos.
La durere vrem să plecăm undeva departe…… undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât “câmpii” pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea…