În ce se întâmplă pe pământ, există ceea ce este dorit în mod pozitiv de Dumnezeu şi care este mereu bun, prin esenţă. Şi mai există şi ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple, care poate fi rău din punct de vedere obiectiv, dar îngăduit de El, deoarece Dumnezeu le permite făpturilor create să-şi exercite libertatea de acţiune.
Nu le constrânge în nici un fel, fiindcă, dacă făpturile ar fi constrânse de Dumnezeu să acţioneze într-un anumit mod, ele nu ar mai fi altceva decât nişte marionete în mâinile Lui. Dumnezeu respectă făpturile create în mod cu totul deosebit; iubirea Lui faţă de toată creaţia se exprimă prin respectarea acestei libertăţi, prin respectarea legilor naturale. În acest sens, El poate îngădui catastrofe naturale, după cum îngăduie războaiele şi toate celelalte atrocităţi pe care omul le poate săvârşi. Trebuie însă să adăugăm faptul că Dumnezeu îngăduie toate acestea, dar că, pe de altă parte, totul este menajat, cruţat de Pronia Sa divină. Este extrem de greu să explicăm toate aceste lucruri fiindcă tot ce se referă la Dumnezeu depăşeşte cu totul puterea noastră de înţelegere şi putinţa noastră de a ne exprima, dar trebuie să subliniem faptul că Dumnezeu are puterea, în legătură cu cele îngăduite şi care pot fi rele în sine, de a le pune în slujba binelui şi a venirii Împărăţiei Sale.
Căci chiar dacă Dumnezeu îngăduie libertatea de voinţă a creaturilor Sale, care poate fi rea, în acelaşi timp, El poate face ca totul să contribuie la binele oamenilor, la venirea Împărăţiei Sale, la mântuirea tuturor celor care au hotărât să-şi deschidă inimile nu lucrării diavolului, ci harului lui Dumnezeu din ei. Da, aşa cum ne spun Sfinţii Părinţi, Dumnezeu Se foloseşte de toate aceste catastrofe, de toate aceste lucruri rele în sine, pentru a le îngădui celor drepţi, celor care primesc cu smerenie în suflet tot ce le trimite El, să-şi manifeste răbdarea, îndelunga-răbdare, curajul şi iubirea de Dumnezeu. În acelaşi timp, El îi pedepseşte astfel pe cei păcătoşi.
Această pedepsire nu este niciodată, în viaţa noastră pământească, o pedepsire în sens propriu. Este tot o sancţiune, o chemare la convertire; toate aceste consecinţe rele ale păcatului trebuie să reprezinte pentru fiecare om o chemare la convertire, la întoarcerea la Dumnezeu, pentru a-I implora milostivirea şi a-şi recunoaşte slăbiciunea şi neputinţa. Nu trebuie să ne închipuim pedeapsa divină ca pe ceva voit în mod clar, pozitiv de Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar dori să facă vreun rău făpturii Sale. Pedeapsa divină, ceea ce poate fi interpretat aşa în realitate, provine din faptul că prin intermediul păcatului ne punem un obstacol în calea ocrotirii divine şi ajutorului pe care Dumnezeu ni-l dă în diferite moduri, mai ales prin sfinţii îngeri.
Placide Deseille, Cununa binecuvântată a anului creștin, Ed. Doxologia, 2015