Niciodată să nu ne aşteptăm ca ceilalţi să ne vorbească politicos. Această aşteptare a noastră din partea celorlalţi scoate în evidenţă o trăsătură a noastră egocentristă. Noi trebuie să-i lăsăm pe ceilalți din jurul nostru să vorbească așa cum vor ei. Părintele Porfirie spunea că: „nu trebuie să devenim cerșetori ai dragostei. Ce trebuie să facem noi? Trebuie să-i iubim și să ne rugăm pentru ei cu tot sufletul.”
„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim” Amin.
Proiecția e o boala a minții omului vechi, a omului care a ales să asculte sfatul vrăjmașului diavol și să caute îndumnezeirea fără Dumnezeu. Ca orice boală este o rea funcționare a unei puteri sufletești bune care nu a mai fost capabilă să lucreze bine fără harul lui Dumnezeu.
Pentru omul care e centrat pe supraviețuire, această lucrare a minții căzute este de folos. Dar omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să supraviețuiască ducând o viață ca a necuvântătoarelor, ci ca să fie viu ca Dumnezeul Cel Viu.
Uneori, din pricina puternicei lucrări a întristării se pierde toată puterea sufletului; sufletul parcă îşi pierde putinţa de a mai simţi ceva: în acest timp încep să spun cu voce tare, în chip silit şi maşinal, numai cu limba, „Slavă lui Dumnezeu!” – şi sufletul, auzind slavoslovirea lui Dumnezeu, începe, puţin câte puţin, să se învioreze, apoi să se îmbărbăteze, să se liniştească şi să capete mângâiere. Cei asupra cărora Dumnezeu îngăduie să vină necazuri nu ar putea să le ţină piept acestora dacă nu i-ar sprijini în chip tainic ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Iarăşi: fără necazuri omul nu poate dobândi acea mângâiere tainică, adevărata mângâiere, ce i se dăruieşte după măsura necazului său, precum a spus Psalmistul: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19).
Bea apă, din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată .
Așterne-ți acolo,unde își face culcuș pisica.
Mănâncă fructul, care a fost atins de un vierme.
Culege cu îndrăzneală ciuperca, pe care stau gâzele.
Această sărbătoare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea, având dată variabilă.
Caracteristica slujbei este reprezentată de ritualul scoaterii solemne şi cinstirii Sfintei Cruci. Acest ritual are loc la finalul Utreniei care se oficiază sâmbătă seara sau duminică dimineaţa. El înlocuieşte şi aminteşte ceremonia liturgică a expunerii sau înălţării solemne şi a cinstirii generale a Sfintei Cruci care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor.
„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;
Când mă necăjesc degrab mă auzi Ia aminte spre sufletul meu, şi-l mântuieşte pre el.”
Crescând în creştinismul ortodox până când credința devenise însăşi substanța întregii sale ființe, Părintele Serafim îi sfătuia pe oameni să nu caute să-şi afirme Ortodoxia „călcând în picioare” pe alții. Iată ce îi scria unui catehumen ortodox:
Întrucât te pregăteşti pentru Botez, îngăduie-mi să-țin câteva sfaturi:
Ceea ce contribuie în mod deosebit la păstrarea atenţiei când te rogi este pronunţarea rugăciunii foarte rar. Adică fără grabă, în aşa fel încât duhul tău să poată rămâne cu uşurinţă „închis” în cuvintele rostite, fără a-i scăpa un singur cuvânt.
Pronunţă-le cu voce auzibilă când te rogi singur: acest lucru de asemenea te va ajuta să-ţi fixezi atenţia. Se poate cu uşurinţă – şi trebuie făcut acest lucru – să exersezi rugăciunea spusă cu atenţie atunci când îţi împlineşti “canonul de rugăciune” în chilie.
De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.
Pe acesta se cuvine să-l cunoaşteţi, ca să nu aducem noi laudă postului celui trupesc în sine şi pentru sine, ci să-l lăudăm ca lucrător pentru alte virtuţi, de folos sufletului. Pentru că şi dumnezeiescul Pavel spune că osteneala trupească este de puţin folos [I Timotei 4:8].
De aceea şi Părinţii cei purtători de Dumnezeu, care grăiesc din cele trăite de ei, nu îngăduie posturile prea îndelungate, ci ei socotesc că este mai de cinste şi mai bine primit a mânca o singură dată pe zi şi a nu se sătura.
Invidia, răutatea şi ura vin din mândrie şi din lipsa de dragoste pentru aproapele. Tămăduirea acestor patimi stă mai întâi în recunoaşterea neputinţei proprii, cu smerenie şi sinceritate, înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnic.
Ce să facă, atunci, cei pe care îi tulbură şi îi nelinişteşte oarecum fără voia lor neiubirea şi răutatea, invidia şi ura sau îi tulbură necredinţa?
Părintele Nicolae Steinhardt, smeritul monah de la Mănăstirea Rohia, un om care L-a mărturisit pe Hristos cu un curaj nemaivăzut în temniţă şi după temniţă. În vremuri în care regimul comunist încerca din răsputeri să distrugă credinţa, părintele Steinhardt (în traducere „mai tare decât piatra”) împărţea din curajul lui preoţilor şi credincioşilor, motiv pentru care mulţi îşi amintesc şi astăzi, cu dor şi drag, chipul său luminos. Despre frumuseţea acestui chip ne-a povestit Înalt Preasfinţitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.
Vezi că pomul îşi dăruieşte rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toţi ne adapă, dar tace; la fel şi celelalte făpturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însă rămân tăcute. Căci ele aşa au fost rânduite de către Ziditorul şi, necuvântând, propovăduiesc slava şi lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej şi nouă, celor care le folosim spre trebuinţa noastră, să slăvim şi să lăudăm bunătatea Domnului.
Să te străduieşti cu orice chip să păstrezi pacea sufletească şi să nu te tulburi de insultele celorlalţi. Vei reuşi asta dacă te înfrânezi de la mânie, prin orice mijloc, şi-ţi păstrezi mintea şi inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.
Să primim insultele celorlalţi fără să ne tulburăm, ca şi când nu ne-ar fi adresate nouă. O astfel de purtare ne poate aduce în suflet pacea şi-l poate face pe acesta sălaş al lui Dumnezeu.
Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.
Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele.
Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor. Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu; că încă şi rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor.