„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu …” (Matei VI,33)
„Dacă-i iubim pe sfinți, să-i imităm!” (Fer. Augustin)
Pelerinajul religios se face pentru/spre folosul duhovnicesc, fiind o punte spirituală între cer si pământ, între Biserica triumfătoare (cer) si Biserica luptătoare (pământ).
Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni ale sfinţilor. Noi le cinstim pentru că prin ele lucrează în chip simţitor harul dumnezeiesc. Prin atingerea de ele şi prin rugăciunile stăruitoare adresate sfinţilor lângă moaştele lor, se înfăptuiesc vindecări şi fapte minunate.
I. Pregătirea aperceptivă
Sfinţii, prietenii Mântuitorului Hristos şi modele de vieţuire creştină, sunt în învăţătura ortodoxă mijlocitori şi rugători fierbinţi la tronul lui Dumnezeu pentru cei care îi cinstesc şi le solicită ajutorul.
Nu te contrazice, adică nu intra în conflict cu aproapele tău. Puterea minții de a înțelege un anumit lucru, de a-și verifica propria stare și de a primi o învățătură este un dar de la Dumnezeu.
Astfel, tăcerea, mai ales în întâlnirile cu persoane care gândesc în mod diferit, este un semn al înțelepciunii.
Cei ce se trudesc în lucrarea mântuirii trebuie să aibă întotdeauna în vedere primejdia de a cădea în îngâmfare; de a avea o părere bună despre sine și de a spune: “Noi nu suntem ca ceilalți oameni”.
S-a întâmplat ca vrăjmașul să semene acest păcat al mândriei și în sufletele smerite ale asprilor nevoitori. Cu atât mai mult trebuie să ne păzim de această ispită noi, cei cărora ne place să căutăm pretutindeni pentru sine numai laude.
Cu mucenicia cea neobişnuită şi înfricoşătoare şi cu vitejiile răbdării, pe toţi i-ai minunat, mult pătimitorule, cu tăierea fiecărei părţi din trup, rugăciuni de mulţumire preaminunat ai dat către Dumnezeu. Pentru aceasta în pătimirea ta cunună ai luat şi te-ai suit către Scaunul Împăratului Ceresc al lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Iacov. Pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul, glasul al 4-lea:
Cu mucenicia cea neobişnuită şi înfricoşătoare şi cu vitejiile răbdării, pe toţi i-ai minunat, mult-pătimitorule, cu tăierea fiecărei părţi din trup, rugăciuni de mulţumire preaminunat ai dat lui Dumnezeu. Pentru aceasta, în pătimirea ta cunună ai luat, şi te-ai suit către tronul Împăratului ceresc, al lui Hristos Dumnezeu, Iacobe. Pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre.
Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor.Deseori se rănesc ei înşişi cu sabia pe care o ridică asupra aproapelui lor. Deseori pătimesc o defăimare mai mare atunci când caută să-l ponegrească cu clevetiri pe aproapele lor. Deseori se lipsesc de pământuri şi de alte avuţii ale lor atunci când caută şi se sârguiesc să pună stăpânire pe cele ale altuia, şi astfel cad în groapa pe care au săpat-o pentru alţii.
De ce a slăbit credinţa şi viaţa morală în rândul credincioşilor şi cum să le sporim credinţa şi trăirea în Hristos?
– Aparent pare că este slăbită credinţa, dar nu până într-atât. Oamenii au zilnic obligaţii familiale, profesionale, sociale mai urgente şi nu pot participa regulat la slujbele bisericeşti. Însă nu sunt puţini care să nu aibă un fior de înviorare şi să nu se închine când aud bătaia clopotelor, ca un strigăt de chemare a viilor, ca un plâns al morţilor, ca o putere care împrăştie în tot felul fulgerele.
Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare, dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.
Suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.
Pentru oamenii obişnuiţi cu lucrurile profane, renuţarea la lume a părintelui Ilarion pare a fi greu de înţeles cu atât mai mult cu cât actualul monah a beneficiat de toate avantajele oferite de o viaţă confortabilă.
Era un om avut, ocupând funcţii importante în finanţe printre care şi aceea de director de bancă, un om avut care, după cum el însuşi a mărturisit, a gustat din lumea aceasta tot ceea ce se putea gusta.
Îl rog pe Domnul să vă binecuvânteze dorul inimii ca în această perioadă (a postului) să se îndrepte mai ales spre foamea de El şi de Prezenţa Lui iubitoare!
Dacă nu vom transforma foamea noastră de hrană, de frumos, de bine, de tandreţe şi de adevăr, în foame de El, Cel Ce pe toate le poate şi le dăruieşte dăruind-Se pe Sine celor care-L primesc, nu vom putea posti oricât ne-am abţine de la toate!
Aceia care au cugetul curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie de Sfintele Taine.
Pe mulți îi vedem primind Trupul lui Hristos fără pregătire, din obicei, iar nu așa precum se cade, după lege, a-L primi, în Sfântul post și în ziua de Paști, cu gândul și cu mintea curată. Că se cade să păzim Sfântul post întru nevinovăție și să ne curățim cugetul, și, așa, să ne împărtășim. Pentru că, cel necurat nu este vrednic să primească, de pe Sfânta Masă, Trupul lui Hristos. Să înțelegi, dar, că cei de demult, care se împărtășeau, de multă frică aveau trebuință și se curățau mai întâi. Iar tu primești, cu spurcate mâini și buze, fără de nici o frică, Trupul și Sângele lui Hristos, pe Cel de care îngerii se cutremură.
Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă.
Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.
Mărturii ale arhimandritului Victorin Oanele (1 febr. 1931– 24 oct. 2014)
Mulţi călugări am cunoscut de-a lungul anilor, dar părintele Victorin Oanele a fost unul dintre cei mai smeriţi monahi, căruia am încercat să-I iau un interviu. M-a primit zâmbitor, cu privirea pierdută undeva dincolo de vârfurile semeţe ale brazilor, făcându-mi semn să îl urmez. N-am apucat să-i spun de ce am venit, pentru că a început să-mi arate rând pe rând, toate comorile bătrânei mănăstiri.
La spovedanie, părintele dovedea o răbdare inimaginabilă. Mulţi din cei care se mărturiseau la el abuzau şi începeau să-şi expună diferite probleme care nu aveau tangenţă cu viaţa lor duhovnicească, dar părintele căuta să-i aducă la subiect. Stătea noaptea până târziu, până la ultimul credincios. Era înţelept în sfaturile pe care le dădea.
Îmi aduc aminte un lucru care mi s-a părut definitoriu pentru un preot şi mai ales pentru un duhovnic. Un doctor a venit la părintele şi i s-a plâns: „Părinte, mă simt vinovat că nu reuşesc să ţin un post mai aspru, să am o asceză mai accentuată“.
Rugăciunea este mijlocul prin care noi ne unim foarte strâns cu Dumnezeu. Prin “rugăciune” nu înţelegem doar simplu rugăciune din când în când în faţa icoanelor, dar împreună cu aceasta – lucru pe care trebuie să-l facem – monahul foloseşte şapte cuvinte de rugăciune, pe care le rosteşte atunci când munceşte, mănâncă sau stă şi atunci când se ocupă cu orice altceva, fără încetare!
Spunem aceste cuvinte cu gura, cu mintea sau cu inima: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Cu ce te lauzi, omule, cu ce te mândreşti atâta? Oricine se laudă, o face cu cele ale sale, nu cu cele ale altuia. Ce ai tu al tău, cu care să te poţi lăuda? Ce ai tu, în afară de cele împrumutate, pe care la sfârşit trebuie să le înapoiezi celui ce ţi le-a dat?
Oare te lauzi cu frumuseţea trupească? Du-te la cimitir, şi vezi unde se aruncă din oraş frumuseţea trupească. Sau te lauzi cu ochii şi gura? Cine ştie de câte ori ţi-ai scuturat plictisit praful de pe încălţări, fără să te gândeşti că aceia sunt ochii şi gurile celor ce au trecut pe drumul pe care mergi tu acum!