Cei ce se trudesc în lucrarea mântuirii trebuie să aibă întotdeauna în vedere primejdia de a cădea în îngâmfare; de a avea o părere bună despre sine și de a spune: “Noi nu suntem ca ceilalți oameni”.
S-a întâmplat ca vrăjmașul să semene acest păcat al mândriei și în sufletele smerite ale asprilor nevoitori. Cu atât mai mult trebuie să ne păzim de această ispită noi, cei cărora ne place să căutăm pretutindeni pentru sine numai laude.
Primul pas pe această cale a mândriei este autoaprecierea, sentimentul ascuns că sunteți cineva, nu un nimeni; al doilea pas este îngâmfarea – sentimentul că sunteți nu numai cineva, ci cineva important, și înaintea oamenilor, și înaintea lui Dumnezeu. Din acestea două se naște apoi toată mulțimea gândurilor și sentimentelor pline de mândrie, care sunt cele mai potrivnice lui Dumnezeu. De aceea să vă străduiți prin toate mijloacele să aveți sentimentul sincer al deplinei umiliri de sine.
Pentru înăbușirea îngâmfării, deprindeți-vă, în primul rând, să-l atribuiți Domnului tot binele, ca adevăratei cause, și să-I mulțumiți…
Cea mai bună măsură – nu ai nimic… Vrăjmașul te duce până acolo încât să te măsori, să se stârnească în tine îngâmfarea și să stice toată lucrarea. Întotdeauna să-ți spui ție: “Nu am nimic, nu are rost să mă măsor”.
Nu îngăduiți, așadar, să se strecoare în voi autoaprecierea. Diavolul acesta este mai viclean decât toți diavolii și izbutește să se strecoare în suflet prin cea mai mică deschizătură. Si se așază acolo și vatămă totul. Rugați-vă lui Dumnezeu să vă ajute să vedeți bine relele care există în inimile voastre și, împotriva a ceea ce vedeți, să găsiți rugăciuni…și să le includeți pe toate în pravila voastră de rugăciuni.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura „Egumeniţa”, Galaţi, p. 109