În 360 Vasile îl presa tot mai mult pe Grigorie cu rugămintea de a sihăstri împreună, de astă dată în mica sihăstrie de lângă râul Irisului, în Pont. Grigorie a îngăimat un motiv părinţilor săi şi a fugit în sihăstrie. A făcut aceasta într-o zi când tatăl lui îi cerea stăruitor să-l hirotonisească preot. Atunci nimic nu l-a mai ţinut. A căutat mângâiere în sihăstria lui Vasile. S-au îndeletnicit însă şi cu teologia. Acolo Grigorie a alcătuit Filocalia lui Origen iar Vasile o parte dintre scrierile sale ascetice. Fiecare cerea sfatul celuilalt în orice scria.
S-au îndeletnicit, de-asemenea, şi cu lucrul mâinilor, pentru cele trebuincioase. Singuri tăiau lemne, singuri sădeau legume, singuri le udau, singuri îşi pregăteau puţina hrană. Ore de rodire duhovnicească şi comuniune, şi ore de linişte senină. Fiecare ii ajuta pe celălalt în dobândirea virtuţilor şi în pătrunderea adevărurilor dumnezeieşti. Fiecare se deda rugăciunii ore nesfârşite. Cerea de la Dumnezeu şi lua, predându-se pe el însuşi. Întâia oara au gustat cei doi tineri bărbaţi harisma sfântă a luminării. Citind şi rugându-se, au simţit că îi călăuzea Duhul Sfânt către adevărul dumnezeiesc. Tot ce se întâmpla venea de la Dumnezeu. In tot ce izbuteau se nevoiau pe tăcute. Zilele petrecute în sihăstria Irisului deveneau cele mai fericite din viaţa lor. Insă acestea nu au durat prea mult. Doar până în decembrie 361.
Apucaseră însă să trăiască experienţe irepetabile. Trecuseră treapta curăţirii de patimi şi înţeleseseră şi cercetaseră practica ascezei. Cunoscuseră roadele rugăciunii şi harismele şi luminării dumnezeieşti. Se încredinţaseră de ceea ce dinainte ştiuseră: ca toate le dă Dumnezeu acolo unde e asceză, viaţă în nevoinţa de orice fel. De aceea şi Grigorie şi Vasile, fiindcă Biserica îi chema neîncetat spre slujire şi teologie, nu vor putea să se desfete cât ar fi dorit de iubita lor vieţuire ascetică; însă în întreaga lor viaţă vor trai ascetic.
Grigorie, care ca poet nu putuse totdeauna să se ţină în frâu, zugrăveşte direct şi indirect viaţa ascetică pe care a trăit-o. Atunci când, în vârstă fiind, tinerii l-au întrebat despre asceză, le-a spus: Trupul, fiii mei. Acesta se răzvrăteşte şi tulbură pe tânăr. E trebuinţă de multe nevoinţe; apoi se linişteşte. Pântecele nu mi l-am simţit îndestulat. Mă ridicam de la masă înainte de a mă satura. De cum vedeam că mă stăpâneşte mânia, mă sălbăticeam asupra ei ca o fiară. Aşa mă lăsa în pace. Iar noaptea? Ce era cu nopţile lungi de iarnă? Iarăşi luptă şi război. Pe pământ dormeam, fiii mei. Şi patul – lângă mine. Mă acopeream cu nişte zdrenţe. Aţipeam puţin – scurtă vreme. Apoi iarăşi în picioare. Rugăciune si mătănii. Adesea genunchii îmi sângerau şi rănile rămâneau mult timp deschise. Mă rugam şi îngenuncheam. Îmi plângeam slăbiciunile şi lacrimi amare îmi ardeau ochii.
Aşa izbuti Grigorie să-şi supună patimile, poftele trupului, care îl împiedicaseră în viaţa virtuoasă. Mai mult încă: nu-i îngăduiau să înainteze în viaţa desăvârşită.
Stelianos Papadopoulos,Vulturul rănit – Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, Editura Bizantină, Bucureşti 2002