Călăuzit către altar. Este hirotonisit preot
Am spus că Grigorie şi Vasile nu s-au bucurat prea multă vreme de viaţa cea senină şi scăldată de Duhul a sihăstriei. Bătrânul Grigorie, episcopul Nazianzului, scria şi poruncea necontenit fiului său: Vino, fiul meu, nu-i chip altfel. Ne-au ajuns vremuri grele. Si doar la tine mai am nădejde. Azi-mâine mor şi nu te mai văd. Mama ta este şi ea nemângâiată… Nu întârzia; o să tot ai vreme sa pusniceşti.
La sfârşitul lui 361, în decembrie, Grigorie luă drumul întoarcerii. Descăleca acasă şi îşi află tatăl adânc căzut pe gânduri.
Îşi îmbrăţişa mama, pe Nonna, şi se aşezară. Bătrânul episcop, părintele lui gârbovit, cu barba albă, însă patriarh impunător ii spuse cu gravitate în glas: Grigorie, ţi-a sosit ceasul. Cu jurăminte eşti afierosit lui Dumnezeu şi – slavă Domnului! – Îl iubeşti. Acum trebuie şi să-I slujeşti. O să te hirotonisesc preot, fără amânare.
Grigorie s-a cutremurat şi a dat să se împotrivească. A îngăimat câteva cuvinte – toate zicând „nu”. Insă bătrânul episcop îl ţintui cu purtarea sa sfântă şi autoritară, ce nu lasă loc de împotrivire: O să te supui. E voia lui Dumnezeu şi nu-i îngăduit sa te împotriveşti Lui. Pentru El trăim!
Candidatul la preoţie s-a adunat să vadă unde se află. Ochii îi trădau când frică faţă de taina preoţiei, când supărare faţa de tatăl său stăruitor. Bătrânul părinte înţelese zbuciumul din sufletul fiului său, însă acum era hotărât să meargă înainte. Adăugă, spre a-i învedera că vremurile sunt grele: Nu vezi cât rău se face în jurul nostru? Biserica suferă cumplit. Hristos este iarăşi răstignit. Din când în când se fac sinoade, fiecare tăgăduind pe celălalt. Acum doi ani i-am avut pe omiusianiştii cu Vasile de Ankira şi Gheorghe al Laodiceii; de anul trecut Acachie face ce pofteşte, de vreme ce a izbutit să-l atragă pe împărat de partea lui, zicând că Fiul este doar asemănător Tatălui. Toţi îmi par odrasle îndepărtate ale lui Arie. Din păcate, nu pot să le pricep pe toate. De-aceea îţi zic, trebuie să te faci preot şi să rămâi aici. Să cercetezi bine lucrurile acestea. Nu face să mergem orbeşte! Eu unul nu pot nici să văd, nici sa înţeleg adâncurile învăţăturii noastre. Ce mai aveam de făcut, am făcut. Acum e rândul tău.
Grigorie fiul şi-a venit puţin în simţiri şi şi-a întrerupt părintele: Dar nici eu nu-s teolog… N-am toate scrierile lor, să pot judeca. Doar Atanasie, Atanasie al Alexandriei; el o să ne zică.
Asta o ştiu şi eu – a zis bătrânul tată. Dar unde-i Atanasie? Nu ştii că l-au exilat iarăşi? Şi arienii şi împăratul îl prigonesc. Acum o sa vedem ce-o să facă Iulian, pe care l-ai cunoscut la Atena si despre care am aflat zilele astea că se visează împărat. A fost cezar al Apusului, acum s-a făcut şi al Răsăritului. Singur stăpânitor. Pricepi ce-nseamnă asta?
Auzind Grigorie fiul vorbele despre Iulian, i s-a strâns inima. Oare ce va aduce în Biserică omul acesta atât de problematic? O sa îngăduie episcopilor ortodocşi exilaţi să se întoarcă la episcopiile lor? O să urmeze tactica arianofilă a înaintaşului sa, Constanţiu? Cine ştie?! Ceea ce are importanţă este că, în vremurile acestea grele, Biserica are nevoie de un mare teolog. Iar Grigorie trebuie să înceapă exact de-acum. Unde o să ajungă? Cat de mare teolog va deveni? Nimeni nu ştia, nici el însuşi. Dumnezeu doar, care în ceasul acela a pus-o în acest sfânt joc şi pe Nonna, mama lui. Şi aceasta îl împingea pe Grigorie să primească preoţia. Nu cu cuvânt aspru şi greu, ca părintele lui. Aceasta, cu glas vesel, îi lua mâna în mâna ei, zicându-i: Bunul şi sfântul meu fiu, Dumnezeu te-a dăruit Nonnei celei fara fiu, iar eu te-am făgăduit bisericii Lui, să-L slujeşti; ce-o să-l spun, ce-o să-I spui şi tu, dacă nu ajungi preot?
Încet-încet, Grigorie s-a liniştit. Va primi hirotonia. Le-a spus si părinţilor, ca să se liniştească. S-a dus fiecare în odaia lui. Nimeni n-a avut poftă de mâncare. Bătrânii – fiindcă se săturaseră cu consimţământul fiului lor. Grigorie – fiindcă se umpluse de gândul preoţiei. Mâncarea era ultimul lucru la care se putea gândi.
Toată noaptea a rămas treaz. Ca în toate nopţile, şi-a început metaniile. Sute de mătănii. A ostenit. Îngenuncheat, a plecat puţin capul pe pat, apoi s-a ridicat în picioare şi a intrat în norul rugăciunii. Mai întâi puţin, apoi mai adânc, tot mai adânc… a fost răpit la Dumnezeu. Luminându-se de ziuă, norul s-a retras pe nesimţite. A îngenuncheat cu atenţie şi s-a culcat pe jos, lângă pat, pe un preş. Într-o oră a fost în picioare. S-a spălat, s-a rugat şi mintea i-a fugit la Vasile. L-a căutat în gând. A pregătit pană şi cerneala, a tras sertarul, să ia o bucată ieftină de pergament, şi i-a scris scrisoare lui Vasile. Avea trebuinţă să fie mângâiat de prietenia lor.
I-a scris cât de consolator îşi amintea toate cele ce cu nevoinţă, în chip minunat, le trăiseră în sihăstria Irisului. Si a aşteptat ziua pe care o va rândui părintele lui spre hirotonire. Data precisă a hirotoniei lui nu o ştim. Oricum, s-a petrecut între Crăciunul lui 361 şi Boboteaza lui 362. Într-una din aceste zile şi-a plecat – în chip de nou Isaac – capul, şi, având jertfitor pe tatăl său, s-a jertfit voii dumnezeieşti şi părinteşti.
Fuga în sihăstrie şi pregătirea întoarcerii
N-a îndurat însă Taina Preoţiei. Când i s-a dat de către părintele lui – episcop – „părticica” Sfintei împărtăşanii, s-a cutremurat. A trăit o spaimă înfricoşătoare, peste care n-a putut sa treacă. S-a străduit tatăl său să-l liniştească, a încercat şi Nonna, cu dulceaţă… A fost cu neputinţă. De Bobotează a plecat la raul Irisului ca vai de el. Acolo ar găsi sprijin, la Vasile – care îi era ca un frate – şi în mult dorita asceză. Şi nu a nădăjduit zadarnic. Vasile, care, după cum am zis, avea o mare voinţă şi putere de-a îndura, l-a ajutat să-şi găsească cumpătul. Au postit, s-au rugat… Au cugetat mult şi au dormit mai deloc.
Apoi Vasile, încet-încet, a pus lucrurile la locul lor. Au vorbit şi i-a arătat că, de vreme ce Dumnezeu a voit şi i-a dat preoţia, omul e dator să-şi asume greutatea ei. Cât de mare ar fi preoţia, Dumnezeu este mai mare şi-l face pe om în stare de ea. Dumnezeu dă preoţia, căci omul ce iubeşte pe Dumnezeu poate cu harul Lui să şi-o asume. Altfel, nu ar da-o.
Au trecut trei luni pe care cei doi asceţi nu le vor uita nicicând. Dumnezeu le-a dat, mai repede decât s-ar aştepta cineva, rod duhovnicesc. Au rămas surprinşi de seninătatea lor lăuntrică şi de pacea cea sfântă pe care o gustau. Atâta milă de la Dumnezeu! Şi-au sporit asceza spre a-I mulţumi. Iar Duhul Sfânt îi cerceta din vreme în vreme, cu o lumină de netălmăcit si preadulce. Noaptea, în întunecimile firii înconjurătoare, ei îşi vedeau prea limpede sinele lor, înţelegeau tâlcul firii -, pătrundeau adânc în adevăr şi trăiau fericirea. Dimineaţa, treji încă, nu cutezau nici între ei să-şi povestească înfricoşătoarele luminări. Doar din priviri se vesteau unul pe celălalt cum că lucru mare şi dumnezeiesc li s-a întâmplat noaptea. Şi fiecare se bucura neprefăcut de harismele celuilalt.
Suişurile acestea dumnezeieşti şi neaşteptatele daruri au fost tulburate de veştile care au ajuns la ei. Pretutindeni Biserica era tulburata de eres, de groaza arianismului, iar dezbinările episcopilor slăbeau cu desăvârşire lupta ortodocşilor. Ortodocşii exilaţi începuseră toţi, de prin februarie 362, să se întoarcă la episcopiile lor. Era semn bun. Lipseau însă marii teologi. Marele Atanasie ce sa facă mai întâi? La sfârşitul lui februarie s-a întors şi el din exil si a început numaidecât lucrul îndreptării. Era capul preacinstit al Bisericii. Toţi luau aminte la ce se face şi se spune. De aceea, în octombrie al aceluiaşi an, Iulian îl va exila iarăşi.
Acest Iulian, aşadar, era acum mare duşman al Bisericii. Şi nu era doar eretic. Era naţionalist, idolatru, păgân, iniţiat în tainele zeilor falşi. Vorbea despre toleranţă religioasă şi pe orice cale îi împuţina şi îi prigonea pe creştini. Avea de gând pur şi simplu să-i facă sa dispară, însă într-un fel care să nu semene a prigoană.
De aceea, în sihăstrie au ajuns veşti tot mai rele. Ameninţarea se apropia acum de temeliile Bisericii. Nu ar lăsa nimic în picioare, ar duce cu sine toate. Dar cei doi asceţi ai noştri ce vor face? Vor intra în flăcări? Grigorie, cel puţin, îl cunoscuse oarecum pe Iulian, la Atena. Îl va lăsa nestânjenit? Se va pleca? Va tăcea? Sau se va ridica şi va lupta cât va putea? Toate acestea le cugetau si le vorbeau cei doi asceţi.
Grigorie mai era şi preot. Compatrioţii lui aveau acum o şi mai mare nevoie de el. Şi aceştia făcuseră presiuni ca să fie hirotonisit preot. Şi imediat ce Grigorie a evadat de la îndatoririle lui din Nazianz, vuietul s-a ridicat în toată legea. Cei răi de gură si neghiobi spuneau o mie de lucruri împotriva lui: „Nu ne înghite” – zicea unul. „E făţarnic şi fricos” – insista altul. „Nu-i ajungea că-i preot, voia să ajungă episcop, de-aceea s-a mâniat şi ne-a părăsit”- adăugau alţii.
Toate acestea i s-au făcut cunoscute lui Grigorie şi l-au întristat foarte, căci, bineînţeles, nu se potriveau adevărului. Şi pe lângă acestea, bătrânii lui părinţi. Rămăseseră singuri şi se apropiau de 90 de ani. Pentru Grigorie, aşadar, lucrurile erau triste. Ceva trebuia sa facă. Trebuia să se hotărască pe dată. Să părăsească liniştea şi bunurile ei, pentru afierosire şi slujire. A găsit curajul s-o facă. Cu durere şi tristeţe mare, dar a făcut-o. Atât de hotărât, încât îl miră până şi pe Vasile: Îmi pare rău, frate Grigorie. Îmi pare tare rău; dar n-ai încotro. Aşa a vrut Dumnezeu – îi zise Vasile.
Ştii, Vasile, toate cele pe care le gândesc le voi scrie. Le voi aşeza de-acum pe hârtie şi cum ajung acolo, la Nazianz, le voi spune. Vreau să mă apăr, înţelegi… Mă acuză de-atâtea şi-atâtea… Apoi voiesc să le arăt, frate, ce înseamnă preoţia… Ce înseamnă să fii preot al lui Dumnezeu! După cum se pare, aceştia arată că n-au habar de-aceste lucruri!
Stelianos Papadopoulos,Vulturul rănit – Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, Editura Bizantină, Bucureşti 2002