Păcatul se teme de lumină. El se ascunde în ungherele întunecoase ale sufletului, și diavolul, pricinuitorul păcatului, își dă toată silința ca în aceste cotloane puturoase să nu ajungă nici o rază de lumină, ca să nu fie date în vileag lucrările lui cele întunecate, minciuna și viclenia lui. Sub înrâurirea relei voi a diavolului, oamenii depravați nu suferă să privească cineva în sufletul lor și nu le place nici să facă asta măcar ei înșiși. Iată de ce adeseori sufletul e ca o magazie întunecoasă, în care este o grămadă de vechituri și unde nu mai descurci nimic: praf, murdărie, gunoi – gânduri rele, pofte murdare, patimi ascunse… Toate ungherele sunt ticsite, însă adeseori nici măcar nu băgăm de seamă asta în noi înșine, fiindcă mintea neluminată de lumina evanghelică nu se descurcă să-și lămurească ce este bine și ce e rău. Adeseori, un păcat îndoielnic, acoperit numai puțin cu aparenta noblețe a intențiilor sau cu un sofism construit fără iscusință pe baza textului sfânt, este luat drept virtute – și, din păcate, acesta este un fenomen care se întâlnește pe scară largă. Nu degeaba în literatura noastră a apărut o terminologie absurdă și pervertită care vine cu perle de genul ”nobilă trufie”, ”sfântă ură” și așa mai departe. Oricât ar părea de ciudat, o masă uriașă de oameni ce sunt creștini de două mii de ani încă nu știu ce este păcat și care este linia care desparte din punct de vedere moral admisibilul de fărădelege. Rareori se ridică morala obștească a vremii noastre peste nivelul codului penal – și necunoscând nici principiile morale, nici criteriul evanghelic, oameni care sunt de o proastă calitate morală, neîndoielnică se consideră cu sinceritate niște oameni minunați și sunt absolut liniștiți cu privire la viitorul lor veșnic – asta dacă, bineînțeles, se gândesc la el. ”Când meditez la faptele mele, găsesc că sunt un om bun!”, ”Sunt mai bun decât mulți alții!”, ”De ce să fac pe modestul? În sufletul meu nu găsesc urâțenie morală!”: ați avut prilejul să auziți asemenea aprecieri? Și asta o spun oameni care nu fac doar acele fărădelegi pedepsite penal cu închisoare. Chiar așa. N-am făcut nici o crimă, n-am omorât pe nimeni, n-am jefuit pe nimeni, nu am furat nimic! Ce mi se mai poate pretinde? Și omul este liniștit. I se pare că în magazia întunecoasă a sufletului său totul e bine. În întuneric se șterg contururile viciului și patimilor, și păcatul nu se observă.
Aduceți însă lumina evanghelică în magazia aceasta întunecoasă, și tabloul se va schimba radical. Toată mizeria, toată funinginea, tot gunoiul adunat de ani de zile apar deodată în fața ochilor și provoacă dezgustul involuntar. Lăuntrul sufletului, care era cufundat într-o penumbră cenușie și de aceea părea decent, se descoperă dintr-o dată în toată sluțenia sa, luminat de strălucirea necruțătoare a idealului evanghelic. Ceea ce înainte părea corect din punct de vedere moral sau chiar virtute se dovedește a fi stricat cu totul. În păruta virtute conștiința luminată vede limpede toate petele păcatului. Mai mult decât atât, din adâncul amintirilor se ridică imagini, scene, întâmplări demult uitate, cărora niciodată nu li se dăduse vreo însemnătate morală și care au dormitat în adâncul sufletului fără să zgândăre conștiința. Acum ele apar într-o cu totul altă lumină: iese la iveală și zgârie dureros ochiul toată mizeria, toată ticăloșia, tot egoismul animalic de care ele sunt îmbibate, ca și cum ar fi scos bandajul de pe o rană ce supurează și în fața ochilor apare o cangrenă dezgustătoare, ce răspândește o putoare insuportabilă. Începe o deplină reevaluare a valorilor, și trufașa părere de sine a omului face loc rușinii și căinței chinuitoare.
Aceasta este cea dintâi urmare a luminării sufletului de către lumina evanghelică: ridicarea idealului moral, limpezirea și ascuțirea simțului moral, scăderea trufașei prețuiri de sine, vederea mai dreaptă și mai smerită a propriei stări morale și deșteptarea conștiinței.
Sfântul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern, Vol. I, Editura Sophia pp. 156-157