În urmă cu câțiva ani, la adresa unui ziar creștin din Occident, la secțiunea „Scrisori către director” a sosit un plic care conținea un răvăș cu opinia unui bărbat anonim. Mesajul lui era unul scurt. Iată ce scria: „Am fost timp de 30 de ani în fiecare duminică la Liturghie. Am ascultat cam 1.500 de predici, însă nu-mi pot aminti nici măcar una dintre ele. Mă gândesc că mi-am irosit tot acest timp, iar preoții care au slujit Liturghia, pe al lor, eu ascultând, iar ei rostind rugăciuni și cuvântări în zadar. De ce să mai merg la biserică?”
Scrisoarea acelui misterios anonim a născut în redacția ziarului vii polemici care au durat vreme de câteva săptămâni. Editorii nu știau cum să procedeze, dacă să apară, să fie publicat sau nu acel mesaj. Până la urmă, el a apărut. Vă dați seama ce a urmat. O ploaie de telefoane și de scrisori cu un conținut dojenitor la adresa redactorilor. „Cum de ați putut publica astfel de enormități? Mesajul unui om care nu știe ce caută în biserică nu trebuie să-și găsească loc într-o astfel de publicație! Un necatehizat induce îndoiala în frecventarea Bisericii de către credincioșii ei? Rușine…”
Cam acesta era tonul apelurilor telefonice și al scrisorilor primite la poșta redacției. Controversele s-au stins odată cu sosirea la redacție a unei scrisori la fel de scurte ca cea care stârnise scandalul. Erau doar câteva rânduri care lămureau dilema ce pusese pe jar întreaga opinie publică romano-catolică. Iată conținutul lor: „Am 30 de ani de când sunt căsătorit. De atunci am servit mai bine de 20.000 de prânzuri și cine, însă nu-mi pot aminti meniul întreg din nici o zi a acestor 30 de ani care s-au scurs până acum. Cu toate acestea, nu am nici un motiv să cred că am mâncat în zadar. Hrana mi-a fost de folos, m-am alimentat și așa am primit forța de a trăi. Dacă nu aș fi luat acele mese, astăzi aș fi fost mort.” Această ultimă scrisoare a fost salutată cu mult entuziasm și bucurie de credincioși, iar redacția a răsuflat ușurată că toată tevatura a luat sfârșit într-un mod fericit.
Dincolo de războiul mesajelor și conținutul scrisorilor de care v-am povestit, un lucru trebuie reținut. Progresul duhovnicesc, relația cu Dumnezeu sunt întreținute prin participarea la viața Bisericii, la slujbele ei. Să ne aducem aminte de perioadele de post intens din timpul Păresimilor și chiar și din celelalte Posturi de peste an. Nu a fost ușor să le ținem. Și mai mult de atât. În mod sigur, nu întotdeauna simțeam în urma nevoințelor noastre mângâierea harului. Dar cu toate acestea nu am renunțat la luptă. Și harul lui Dumnezeu a venit în mod neașteptat. La fel cum s-a întâmplat și pe Tabor. Dintr-odată, pe negândite, fața Domnului a început să strălucească ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Nu cred că Hristos le-a spus celor trei ucenici care-L însoțeau: În curând va începe spectacolul. Ia stați voi și priviți la Mine cum mă schimb la Față. Acest fapt s-a petrecut neașteptat pentru ucenici, lucru care l-a surprins pe Apostolul Petru. Dovadă sunt cuvintele lui: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.”
Revenind la povestea noastră, creștem în iubire față de Dumnezeu pe nesimțite. Cuvântul lui Dumnezeu, aluatul care dospește toată frământătura, nu rămâne nelucrător în noi dacă nu dăm loc păcatului să pună stăpânire asupra noastră.
Augustin Păunoiu