1. Vrând eu să laud, prealăudată, preasfânta ta adormire cea mai presus de cinste, învrednicește-mă de iertare și dăruiește-mi cuvânt potrivit, ceea ce ai zămislit și născut în chip de negrăit pe Cuvântul cel negrăit și la El ai plecat astăzi în chip nepovestit și ți-ai dat duhul tău cel cu totul fără de prihană în mâinile Lui, ale Celui Care a binevoit în chip străin să fie ținut în sfintele tale brațe ca un Prunc. Căci cel ce vrea să te laude pe tine are cu adevărat nevoie de dumnezeiesc cuvânt care să răsune până la margini și de ochi înțelegători care să poată să vadă înălțimea ta, curată de Dumnezeu fericită, și de o limbă de înger care să poată să laude minunile tale în chip mai presus de fire.
2. Dar eu deși le am pe cele potrivnice acestora, nu sufăr să tac. Și deși eu adeseori pe mine însumi m-am mustrat ca să tac, nu m-am liniștit, ci iarăși gândul necăjindu-mă, a biruit și, cerându-mi cu îndrăzneală să spun cele mai presus de mine, m-a convins. Și acum că m-a convins, pun înainte mijlocitoare bunătatea ta fără de pată, pentru ca o picătură din lumina curăției tale să stropească inima mea și harul dumnezeiesc al sfintei adormirii tale să trezească mintea mea și astfel să văd limpede și să vorbesc cu folos cele ale tale, de la tine și pentru tine, preanevinovată.
3. Și tu, o, Stăpână prealăudată, nu ai nevoie de laudele limbii muritoare ca una care locuiești în palatele împărătești de sus împreună cu Tatăl ca o mireasă și împreună cu Fiul ca o maică și împreună cu Duhul Sfânt ca una care ești preanevinovată și potrivită a-L primi. Ci noi mai curând avem nevoie de ajutorul tău nebiruit ca unii care avem multe pete și care umblăm prin mijlocul a multe curse și ne primejduim adeseori cutreierând pe meterezele cetăților.
4. Căci nici marea nu are nevoie de curgerile râurilor, nici de picăturile de ploaie, totuși le primește pe acestea. Și aceea nu-și înmulțește apele prin ele, dar acelea unindu-se cu ea ajung la lărgime și părăsind orice înălțime și locuri pustii și piscuri și crăpăturile pământului se bucură pe bună dreptate de țărmuri și limanuri și de bogata mare. Așadar, și tu însăți, o, preacurată Stăpână preabună, ca un nor de lumină picură-ne nouă dumnezeiasca ploaie și ca o mare înțelegătoare și preanevinovată primește-o pe aceasta iarăși pentru ca ale tale dintru ale tale ție aducându-ți să se arate bineprimite.
5. Și iată, dintru ale tale, preacurată Stăpână, Mireasa lui Dumnezeu, ție îți aducem, zicând: Fericimu-te pe tine toate neamurile, precum ai prorocit, fericim preacinstita ta adormire. Fericesc arhiereii și preoții și leviții sfânta ta mutare. Te fericesc pe tine împărați și căpetenii și oștirile lor. Te fericește pe tine mulțime nesfârșită a celor puternici împreună cu înțelepții și cei mai simpli, bogații și săracii, bătrânii cu cei mai tineri și cu fecioarele. Te fericesc pe tine de atunci și până acum și pururea adunările credincioșilor.
6. Și atunci ridicând glas de laudă o femeie din mulțime despre sfânta ta naștere a strigat limpede: Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii pe care i-ai supt. Iar astăzi, noi, credincioșii, fericim după datorie în mod special odihna ta. Moartea bărbatului este odihnă, a cărui cale este ascunsă, potrivit dreptului Iov. Dar dacă moartea bărbatului este odihnă pentru dreptate și numai, ce oare ar putea spune cineva despre Maica lui Dumnezeu cea fără de prihană, Maica nesfârșitei obârșii a vieții, care covârșește dreptatea tuturor făpturilor și care se grăbește acum să se mute cu strălucire, ca o Fecioară și Maică, la Fiul și totodată Stăpânul. Astăzi și dumnezeieștile oștiri stau de față cu evlavie la înmormântarea de Dumnezeu cinstită a Preacuratei. Și Stăpânul acestora și al ei și totodată Fiul vine la ea.
7.  Vai, taină străină! De câtă slavă s-a bucurat Preanevinovata în ziua aceasta! Dar mai degrabă nu numai în ziua aceasta, ci și mai înainte de aceasta, în multe zile și după aceasta necontenit și prin ea și mulțime de credincioși care au trăit bine. Căci pe mulți drepți, cum am auzit din cărțile sfinte, Stăpânul i-a cinstit cu prezența Lui. Dar mai degrabă nu prezență, ci trebuie să o numim arătarea Lui (ἐπιφάνεια), potrivit Sfântului Pavel. Căci prezența și absența sunt ale celor ce vin și pleacă, cum ar fi îngerii și oamenii și alte făpturi care se mută din loc în loc cu ușurință. Dar arătarea (ἐπιφάνεια) este universală, prezență manifestată tainic după bunăvoire, când o și voiește.
8. Căci nici soarele nu aleargă ici și colo ca să se arate sau să fie văzut, ci săvârșindu-și propria destinație, cu ușurință ne vede pe noi și noi îl vedem pe el cu ușurință. Dar pe „soarele dreptății” a-L vedea nu putem din pricina norilor întunecați ai greșeșlilor noastre. Dar Acela pretutindeni fiind și pe toate plinindu-le nu numai pe noi, ci și pe toate cele tăinuite ale inimilor noastre, dar Se arată celor vrednici de El descoperindu-Se pe Sine și manifestându-Se la vreme, precum odinioară drepților acelora, celor mai înainte de lege și după lege. În har, pe mulți mucenici și cuvioși i-a învrednicit de arătarea Lui, pentru ca și pe robii Lui să-i bucure și propria făgăduință să o pecetluiască prin faptă. Făgăduință, adică aceea de odinioară că: Mă voi sălășlui în ei și voi umbla prin ei și iarăși că: Mă voi arăta Lui, adică celui ce ține adică sfintele Lui porunci.
9. Și ca să nu mai amintesc pe mulți din Vechiul și din Noul Testament  și să lungesc cuvântul, voi aminti numai de unul dintre marii cuvioși și îndată după aceea voi readuce cuvântul la început. Căci mi se par foarte vrednice de crezare povestirile despre mucenici și cuvioși. Căci când voi auzi că S-a arătat Dumnezeu lui Avraam și celor de un chip cu el, și că Se arăta adeseori marelui Paisie, nu îl voi socoti pe acesta mai mic decât pe acela, ci mai mult decât pe cei vechi voi admira pe cei mai recenți, ca unele care sunt mai aproape de mine și pline de tot adevărul și harul.
10. Dar nimeni să nu ne învinuiască pe noi, ca unii care părem să spunem unele în loc de altele și ca unii care am abătut, chipurile, cuvântul de la preacurata adormire și l-am îndreptat către bărbații drepți ai Vechiului și Noului Testament. Totuși nu vom ieși de pe direcția cuvântului, ci toate câte le vom spune, cu harul dumnezeiesc, le vom spune bineînțeles spre slava Preaslăvitei și ne vom ridica ochii minții către preacinstita ei adormire și vrem să arătăm prin cuvânt iubirea de oameni a lui Hristos care covârșește toată mintea și apoi astfel să înțelegem cât de mult a fost în mijlocul Preacuratei Lui Maici și al sfinților robilor Lui.
11.  Dar a ajuns cuvântul la acel cuvios de care ne-a făgăduit nouă cu puțin înainte să amintească. Căci vorbea despre marele Sisoe, cel de trei ori cuvios și nevoitorul, că atunci când a ajuns la sfârșitul vieții lui și zăcea pe patul de moarte și văzând și vorbind a început a zice: Iată, a venit corul profeților, iată, a venit soborul apostolilor, iată, a venit și mulțimea mucenicilor și, când au venit și cetele îngerilor, iată, a venit și Stăpânul Hristos, zicând: Aduceți la Mine vasul cel mare al pustiei. Și acestea zicându-le, a adormit în Domnul.
12. Și dacă așa a știut Hristos să cinstească preacuvioasa adormire a robilor Lui, cât de mult oare nu a cinstit preacurata adormire a propriei Lui Maici și Preacuratei? Cu adevărat a venit atunci în cetatea Sionului, a venit acolo Hristos Dumnezeu și mulțimea oștirii cetelor cerești, care ca niște puteri dreptmăritoare și iubitoare de Stăpân, să-I aducă Stăpânului obișnuita slujire și să împodobească îngroparea prealăudatei Lui Maici cu strălucire, iar El, ca un Dumnezeu atotputernic, să despartă cu ușurință sufletul de trup și să ia sufletul curat din trup fără prihană, și ca un fiu iubitor să o cinstească pe Maica Fecioară și să-i răsplătească ei înmulțit cele datorate. Care sunt cele datorate? Cele ale purtării sarcinii străine, ale nașterii negrăite, ale sfintei alăptări, ale purtării la sân, ale scutecelor acelora, ale fugii în Egipt, ale întoarcerii de acolo, ale sălășluirii și creșterii în Nazaret mai presus de minte, dorul cel către El, evlavia cea multă.
13. Și dorul ei îl vedem când pentru trei zile căutându-L, L-a aflat pe El stând în mijlocul învățătorilor și Fiule, pentru ce ne-ai făcut nouă așa, zice, și iată, noi Te căutăm îngrijorați. Iar evlavia ei o vedem la nunta din Cana: nu mai au vin, zice. Ai văzut evlavia, iubite, a preacinstitei Maice? Căci nici nu a trecut cu desăvârșire sub tăcere rugămintea, nici iarăși nu strecoară îndrăznire, ci cu mult respect și evlavie, zice: nu mai au vin. Dar fiindcă nu era încă vremea minunilor Lui dumnezeiești nu primește foarte bucuros rugămintea și zice: Ce-ți este ție și Mie, o, femeie? Încă nu a venit ceasul Meu. Totuși a făcut minunea, ca să nu treacă cu vederea rugămintea mamei și preschimbă în chip de negrăit apa în vin.
14. Și altă dată iarăși, căutând să-L vadă, nu putea din cauza mulțimii. Și a zis cineva către El: Mama Ta și frații Tăi stau afară, vrând să Te vadă. Și dacă cineva ar vrea să treacă acestea și altele asemenea cu vederea și să o vadă pe ea tânguindu-se la patima cea de voie, acolo o va vedea pe ea mistuită de dor și sabie ascuțită de durere trecând prin inima ei, cum a spus Simeon.
15.  Aceste datorii a venit Stăpânul să i le plătească Maicii, ca Fecioară, ca Mireasă curată a Tatălui celui fără de moarte, ca vas preacurat al Preasfântului Duh, ca sălaș desfătat a toată virtutea și evlavia și ca temeiul chemării noastre din robie. Căci era robit neamul nostru și prin ea a fost chemat. Ca și cum cineva ar izvodi o parabolă de acest fel: S-a întâmplat ca fiul unui mare Împărat să fie amăgit de un tiran rău și înșelător. Și amăgindu-l, l-a scos pe el afară din bogăția părintească și din Împărăția lui și l—ar sălășlui într-o țară străină, chipurile, ca să împărățească acolo și să se asemene tatălui și să-i fie lui deopotrivă în toate.
16. Dar s-a întâmplat contrariul. Și în loc să se asamene tatălui celui mare și să împărățească precum el, a fost dus în cea mai de pe urmă robie și a fost încins cu tunici de piele și a răbdat necazuri mari în țara aceea mult întristătoare, mult chinuitoare și mult îndurerată și mult păcătoasă. Dar i s-au născut lui fii și fiice și s-a întins neamul la mulțime multă. Dar îl ținea rob și îl tiranisea cu cruzime cel ce l-a amăgit pe el și l-a robit pe născătorul lui și îi osândea pe ei la altă robie, adică la osânda lui cea neînserată. Și nici nu i-a chemat pe ei degrabă acel drept Împărat și Tată, nici nu i-a părăsit desăvârșit. A vrut, pe de o parte, să-l îngrădească pe cel ușor de înșelat, iar pe de altă parte, să plece în jos sprânceana înălțată a vrăjmașului și să smerească nemăsurata lui mândrie. Ca și cum, ținându-i robi pe moștenitorii Împărăției, fără de măsură s-ar făli.
17. Dar ce face Marele acela Împărat și Atotputernic? Nu îl învrednicește pe tiran de o luptă împărătească, nici nu înarmează vreo oștire împotriva lui. Căci numai unul dintre oștenii Lui ar fi de ajuns ca să nimicească pe tiran și toată obștea lui. Ci a binevoit să-L ridice din sfântul Lui sân pe Fiul Lui Cel Unul Născut, Cel iubit și de o ființă, Cel de un tron cu El și deopotrivă cu El Împărat, și să-L trimită în țara aceea.Â
18. Ce face atunci Fiul cel iubit și deopotrivă cu El în slavă? Neștiind să nu asculte de Tatăl, ci să I Se supună în toate până la moarte, Se ridică în grabă cu bucurie. Și vezi-mi mie înțelepciune și pricepere cu adevărat împărătească, și putere negrăită. Nu ia cu Sine armată, nici oșteni înarmați cu sulițe, nu semne împărătești. Căci nici nu era cu putință ca țara aceea să-L poarte pe El sau să-L țină ascuns, dacă S-ar fi arătat astfel.
19. A trimis în ascuns pe unul din voievozii Lui în țara robilor acelora la o Fecioară fără de prihană şi desăvârșit fără de pată, având frumusețe peste putință și virtute vrednică de mirare, vestindu-i ei taina cea ascunsă, că prin ea se va face eliberarea robilor și chemarea neamului.
20. Nedumerită este Fecioara de mărimea lucrului, dar îi dezleagă limpede nedumerirea voievodul. Se învoiește Fecioara să slujească minunii. Vine în chip de negrăit Împăratul prin Fecioară în țara aceea, încinge chip de rob, Se amestecă cu robii, Se aseamănă întru toate acestora, afară de păcat. Începe amăgitorul să-și întindă mrejele, încearcă să-L prindă pe Izbăvitorul ca pe un rob, se luptă să-L numere pe Acesta împreună cu robii. Și Împăratul de voie vine în temniță și Se numără împreună cu robii și devine izbăvire celor robiți, vedere orbilor, cum a arătat cineva dintre cei ai Lui despre El. Apoi descoperă puterea stăpânirii Lui acolo nu folosindu-Se de mulțimea armatelor pentru luptă, ci așa cum singur a călcat în teasc, tot așa singur a pierdut tirania vrăjmașului.
21. Îl înfrânge pe tiran și oștirea lui, piere cu sunet pomenirea lui, zdrobește arcurile celor puternici și încuietorile de fier le sparge distruge cămările cele tiranice cu ușurință. Îi ia cu putere mare și cu braț înalt pe cei robiți și îi ridică sus bucurându-Se ca un uriaș care aleargă drumul lui. Plinește toate faptele bunătății, cântă cântare de biruință slăvește după cuviință pe Fecioara aceea și o lasă pe ea ca un zid nezdrobit. Ține țara celor odinioară robi, iar El ca un viteaz biruitor și ca un oștean nebiruit Se duce în palatele împărătești și îi duce acolo liberi ca un dar preaînalt Tatălui pe cei odinioară robi. Dar aduce cu Sine sus și ceea ce a asumat din țara aceea, prin care a și pus trofeu de biruință și devine șezător de-a dreapta Tatălui ca mai înainte și Alt Mângâietor, precum El Însuși, trimite în țara aceea. Și cine poate să povestească iarăși cele ale aceluia? Lipsește timpul pentru cel ce vrea să povestească minunile Aceluia.
22. Vedeți câtor bunătăți s-a făcut pricină Fecioara aceea? Căci prin ea Izbăvitorul a venit la robi, prin ea a fost doborât tiranul, prin ea s-a făcut chemarea robilor, slobozirea din această robie, izbăvirea din această înfricoșătoare tiranie, introducerea fecioriei și retragerea blestemului și venirea binecuvântării. Cine va lăuda după vrednicie pe pricina atâtor bunătăți a robilor acelora? Sau întoarcerea ei din țara aceea în palatele împărătești, cine o va slăvi cu laude? Nimeni dintre cei robi ori liberi, decât numai dacă o va slăvi iarăși Împăratul, cum a slăvit-o pe ea și mai înainte.
23. Dar de vreme ce cuvântul nostru a ajuns să spună explicit și limpede, cu toate că și umbrit, prin parabole, cele ce sunt mai presus de orice cuvânt și gând, caută acum să spună cu îndrăznire cele ale Curatei Fecioare și Maicii lui Dumnezeu.
24. Era, așadar, această Fecioară împreună cu sfântul ucenic feciorelnic, după dumnezeiasca Înălțare a Fiului ei și Dumnezeu umblând pe pământ, având cugetul la cer. Acolo ridicându-și ochii, acolo trimițându-și mintea și inima, acolo cugetând pururea ziua și noaptea, acolo unde de pe Muntele cel sfânt al Măslinilor a văzut înălțat pe Cel Preabun, privind sus cu dor, cea cu adevărat vrednică de strălucirea de sus și plecându-și jos fruntea cea fără de prihană, clătinând-o cu mâhnire și zicând: Când voi veni și mă voi arăta feței Fiului și Dumnezeului meu? Când mă voi ridica de pe acest pământ la cer? Când mă voi desfăta de fericita livadă din vechea mea patrie? Când mă voi apropia ca o maică de Stăpânul și Fiul și Dumnezeul meu? Când voi vedea limpede strălucirea Împărăției Lui? Când mă voi veseli ca o maică de negrăita Lui masă? Căci dacă a făgăduit aceasta ucenicilor lui, cu cât mai mult mie, Maicii Lui, pentru negrăita milă?
25.  Nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu. A făgăduit ca nou să îl bea pe el, nu același rod al viței – nicidecum căci nu mai sunt astfel de vii acolo – ci nou, adică nou arătat, străin și negrăit. Nou pentru noi toți, negrăit și necunoscut. Când, așadar, mă voi desfăta de această făgăduință. Când mă voi întoarce acasă?  Când voi pleca de aici? Când mă voi desfăta de frumusețea Lui cea negrăită? căci doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos cu Fiul și Stăpânul meu.
26. Acestea cugetându-le în bucuria inimii Mireasa lui Dumnezeu, Stăpâna, a venit vremea slăvitei ei adormiri, a venit ziua sfintei ei mutări, s-a apropiat ceasul mult râvnitei întoarceri acasă. Și s-a făcut atunci străină adunare a celor cerești și a celor pământești. O prealăudat sfârșit al fericitei și fără de prihană și curatei Maici a lui Dumnezeu, despre care corul prorocilor cântă armonios cântare preanevinovată. O, fericită și cinstită mutare a fericitei celei fără de prihană. Căci Fericiți cei fără prihană în cale care umblă în legea Domnului. Dar tu ești infinit mai fericită, ca una care ești mai presus de neprihănire decât neprihăniții.
27. Atunci a fost dintr-odată și adunarea de la marginile pământului a sfinților apostoli umblând sus prin văzduh. Căci au venit de la margini ca oștenii la cetatea împăratului cea însuflețită. Au venit ca să petreacă pe stratega cea nebiruită, sau mai curând pe împărăteasa cea slăvită la palatele împărătești.
28. Căci venind Împăratul în țara noastră, a robilor, cum a arătat mai înainte cuvântul, și ținând-o pe ea și pierzând pe tiran, a lăsat străji, adică pe Sfinții Apostoli și pe Preacurata Stăpână. Pe unii, i-a lăsat ca pe cei mai buni și credincioși oșteni înarmați, iar pe ea, ca un zid nezdrobit, ca armă nebiruită, ca strateg greu de învins și ca pe o împărăteasă de Dumnezeu încununată, pentru ca să păzească țara și totodată să propovăduiască lumii o singură împărăție.
29. Și ea, ca o împărăteasă, a locuit în cetatea împărătească Sion și a păzit lumea cu rugăciunile, iar ei ca cei mai viteji oșteni s-au împrăștiat până la marginile lumii, răsturnând împărați și tirani, nu mânuind arme și scuturi și săbii, ba nici traistă și toiag nu li s-a îngăduit să poarte, ci numai coiful mântuirii și ca sabie a Duhului, cuvântul lui Dumnezeu. Și trimiși fiind ca mieii, au doborât pe lupi.
30. Acestea săvârșindu-le și alergând pretutindeni, adormirea împărătesei nu le-a rămas ascunsă și printr-o negrăită  putere au ajuns în Sion, împreună cu care era și dumnezeiescul Ierotei, care era ucenic al lui Pavel, fiind învățător al lui Dionisie Areopagitul după Pavel, cum însuși spune Dionisie, care și mărturisește covârșitoarea uimire a aceluia. Era cu totul ieșit din sine, cu totul schimbat, cu totul răpit, văzând vasul primitor de Dumnezeu.
31.  Asemenea și Petru, cea mai înaltă și cinstită culme a apostolilor și Iacov, ruda Domnului și soborul celorlalți apostoli erau de față cu evlavie și aduceau laude de îngropăciune Născătoarei de Dumnezeu în chip văzut, iar în chip nevăzut cetele îngerilor, și mai înaintea tuturor Gavriil cel preabun, arhidiaconul ei, îi cântau „Bucură-te, curată” și iarăși „Domnul este cu tine”. Căci L-ai zămislit pe El atunci prin Duhul Sfânt, iar acum Lui i-ai încredințat duhul tău.
32.  Bucură-te că te-ai mutat din viața cea vremelnică la cea veșnică.
Bucură-te, Maică a cerului și a luminii celei fără de pată, că astăzi te-ai mutat la lumina cea neînserată.
Bucură-te, Maică a vieții, că ai moștenit viața cea fără de sfârșit.
Bucură-te, cea prin care Viața S-a arătat și moartea s-a omorât.
Bucură-te, prin care Raiul cel odinioară închis se deschide și moștenitori ai împărăției se fac cei mai înainte robi.
Bucură-te, că Împăratul nostru, al tuturor și Ziditorul și Domnul acum vine la tine.
33. După ce a spus acestea Gavriil, Mântuitorul Se arată și îngerii L-au lăudat: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă. Și Preanevinovata: Doamne, pleacă cerurile și Te pogoară, Cel ce șezi pe heruvimi, arată-Te. Și S-a arătat Domnul zicând către ea: Bucură-te, Maică, bucură-te, Preacinstită, bucură-te, Fecioară curată. Bucură-te, de Dumnezeu fericită. Pace duhului tău, pace inimii tale, pace trupului tău. Ridică-te, să mergem de-aici. Credința ai păzit și prin tine mulți au cunoscut-o, fecioria ai păzit-o fără de prihană şi mulți prin tine o vor cunoaște. Și te așteaptă pe tine de-acum Împărăția cerurilor. Ridică-te, să mergem de-aici.
34. Și Fecioara: Tu, Doamne, ne vei păzi pe noi de acum și până în veac. Căci a trimis Dumnezeu mila Lui și adevărul Lui și a izbăvit sufletul meu. Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac. Și zice cu respect Fiului ei și Stăpânului: „Dacă am aflat har de maică înaintea Ta și dacă m-ai cunoscut pe mine mai presus de toți, Tu Însuți primește cu propriile Tale mâini cele fără de prihană duhul meu”, de vreme ce Însuți ai binevoit să fii ținut în brațele mele, iar eu acum în mâinile Tale îmi voi da duhul meu, și profeția aceasta se va împlini astăzi.
35. Și Stăpânul: Și cuvântul acesta al tău pe care l-ai spus Eu îl voi face. Căci ai aflat har de Maică înaintea Mea și te-am cunoscut pe tine mai presus de toți. Și Preanevinovata: În mâinile Tale îmi dau duhul meu. Și Cel Milostiv: Fie ție cum voiești, o, maică fără de bărbat. Căci acest lucru este cuvenit, să se facă voia ta. Și iarăși poruncește sufletului ca un Ziditor al lui și Dumnezeu. Ție îți spun suflete prea fără de prihană. Vino afară. Căci Eu, Cel ce am poruncit celor din legături: „ieșiți”, și celor din întuneric „descoperiți-vă” și prietenului Lazăr: Vino afară, și ție acum îți poruncesc suflete sfânt: Vino afară. Cu pace și cu ușurință despărțindu-te de preacuviosul trup, vino afară. Și întinzându-și mâinile dumnezeiești ca Tatăl spre prunc, îndată sufletul drept este în mâna lui Dumnezeu.
36. Și îndată au lăudat dumnezeieștile oștiri: Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu Carele faci minuni. Și s-au înălțat, cântând în glasuri de bucurie. Și o duc pe ea acolo de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinul acolo unde este cămara Mirelui celui fără de moarte, acolo unde este lumina cea neînserată și Împărăția care nu are sfârșit.
37. Iar moaștele ei cele preasfinte și fără de prihană, vestiții apostoli cu evlavie și cu frică după datorie le îngroapă. Căci dacă aceștia s-au adunat de la marginile pământului la un loc, cine oare dintre credincioșii care locuiau în Ierusalim sau în jurul Ierusalimului nu a venit acolo atunci, sârguindu-se să vadă priveliște străină și vrednică de mirare? Căci nu a fost simplă ieșire, ca a celorlalte femei și împărătese, fiindcă nici nu era o alta asemenea ei între femei, ci era ieșirea, sau mai degrabă intrarea Împărătesei în Împărăția cea negrăită. Căci dumnezeiască și omenească cinste a izvorât atunci acolo cu îmbelșugare.
38. Acestea văzându-le începătorul răutății și pizmașul demon n-a suferit să se liniștească, ci mișcă spre pizmă pe necredincioșii iudei. Și care este pricina, ziceau, a acestei mari și nemăsurate cinstiri? Căci aceasta a fost doar una dintre celelalte femei. Pe când huleau ei acestea și altele asemenea cu acestea, unul dintre ei se învârtoșează la inimă și aleargă în grabă cu multă îndrăznire, vrând să țină patul în care erau sfintele acelea moaște, care erau respectate și de îngeri, înnebunit ca un fără de minte să-l tragă în jos și să-l răstoarne.
39. Și dacă Uza acela ispitit fiind, din evlavie să sprijine chivotul, a murit, necurat fiind, ce nu avea să pătimească îndrăznețul și mândrul acesta? Căci apucându-se de sfântul pat, cum s-a spus, acela s-a oprit fără să se răstoarne, dar mâinile lui cele spurcate și hulitoare, îndată dreptatea le-a tăiat. Această minune i-a uimit și pe necredincioși și s-a făcut pricină multora de credință, iar pe credincioși i-a ars și mai mult spre dor dumnezeiesc.
40.  Iar preasfântul și cu totul fără de prihană trupul acela a fost petrecut de dumnezeieștii apostoli în preasfântul sat Ghetsimani și este mutat la Dumnezeul apostolilor și petrece în acelea pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit.
41. Și acum, o, prealăudată Stăpână, primește acest cuvânt de îngropare. Primește-l pe el spre slava ta, de Dumnezeu fericită Fecioară și de Dumnezeu slăvită. Primește-l pe el spre mântuirea mea! [***]

                                                                                                                          Sfântul Neofit Pustnicul, Sursa: doxologia.ro

Leave a reply

required