Știm cu toții ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeștri, sau cu icoanele, sau cu orice operă de artă, cu orice formă de frumusețe: orice frumusețe poate fi mutilată ‒ indiferența, împrejurările, răutatea pot mutila chiar și cel mai frumos obiect.
‒ Cum să ne izbăvim de patima de a mai judeca pe cineva? Cum să-mi păstrez rugăciunea minții?
Zis-a avva Antonie cel Mare: ”Am văzut toate cursele vrăjmasului întinse pe pământ si suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Si-am auzit glas zicându-mi: smerenia!”. Astfel de curse semănate pe pământ, pe care le-a văzut Sfântul Antonie cel Mare, sunt si astăzi mereu întinse de vrăjmasul diavol împotriva oamenilor ca să-i încurce în calea lor către Dumnezeu, către mântuire.
Care este rolul Sfintei împărtăşanii în viaţa duhovnicească?
Ce putere au rugăciunile pentru cei adormiţi?
Odată, am fost invitat la o școală teologică din America pentru a ține un cuvânt de învățătură și, la sfârșit, mi s-au pus o mulțime de întrebări.
Potrivit Sfinților Părinți ai Bisericii, a fi bolnav cu trupul și a-L slăvi pe Dumnezeu în boală este o dovadă a sănătății duhovnicești. Părinții nevoitori pun în lumină multe fațete ale acestui adevăr. După Sfântul Diadoh al Foticeii, răbdarea în încercările vieții și mulțumita adusă lui Dumnezeu în nenorociri reprezintă o a doua mucenicie. Boala este socotită atunci de Dumnezeu mucenicie, a cărei cunună omul o va primi, după cuvântul lui Hristos: „Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10:22).
Lucrurile pentru care se cuvine să aducem mulțumită sunt fără de număr. Putem începe prin a-I mulțumi pentru binefacerile lui cele văzute, pentru faptul că ne-a adus pe lume și că ne-a izbăvit de atâtea ori de la moarte, fie că am fost sau nu conștienți de aceasta.
Oare nu este un semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă şi linişte. S-au făcut „case de odihnă” şi „staţiuni de odihnă” pentru oamenii neurastenizaţi; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare, încât, parafrazând cuvântul Avvei Dorotei „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”. De ce nu o găseşte? „Învăţaţi-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamnă Domnul, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre!”
In mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
– Gheronda, în fiecare zi spun: „De mâine voi lua aminte, mă voi îndrepta”, dar apoi cad iarăşi în aceleaşi greşeli.
Cine sesizează progresul păcătuieşte groaznic, pentru că aşa e progresul duhovnicesc: nu poate fi măsurat, nu-i pot fi făcute diagrame. La începutul credinţei, eu îi bănuiam pe sfinţi că sunt oleacă prefăcuţi. Cum poate să spună Sfântul Apostol Pavel că e cel dintâi dintre păcătoşi? Mă gândeam că-şi aducea aminte de trecut. Dar mă uitam la sfinţii din Vieţile Sfinţilor. Ce viaţă au avut! N-au făcut nimic rău de mici şi ziceau că-s păcătoşi, şi atunci unde era progresul?
Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
Precum mormolocii îi înfricoșează pe prunci, așa și umbrele pe cei mândri. Nu e cu putință ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică lașă de ceva de pe pământ.
O altă boală a inimii este iubirea de plăceri. În loc să-şi concentreze plăcerea şi desfătarea asupra iubirii de Dumnezeu, o astfel de inimă va fi iubitoare de sine, slujind doar plăcerilor trupeşti, care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Inima iubitoare de plăceri este o temniţă a sufletului, mai ales în ceasul cel din urmă. Sfântul Marcu Ascetul remarca: „Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii, i se face sufletului închisoare şi lanţ”.
Dacă Dumnezeu vi se înfățișează ca un Judecător aspru, iar Judecata ca o pieire inevitabilă — fiindcă nimeni nu va putea împlini așteptările Judecătorului — atunci, cred, nu ar trebui să vă exprimați aceste gânduri. Voi spune însă ce simt eu în această privință.
Să nu fim influenţaţi de lucrurile pe care le simţim. Nu sunt atât de înfricoşătoare cum le simţim noi. Să nu ne înspăimântăm, să nu intrăm în panică, să nu ne comparăm pe noi cu ceilalţi şi să dăm naştere la stări şi mai rele. În vremurile de demult oamenii nu intrau în concurenţă cum se întâmplă astăzi. Nu exista motiv de concurenţă. Nu se crea complexul de inferioritate. Astăzi omul se simte imediat inferior: „Ei au fost aleşi, eu n-am fost ales; ei au reuşit, eu n-am reuşit!”. Din câte îmi aduc eu aminte, acest lucru nu exista sau dacă exista, se manifesta într-o măsură foarte mică.