Mulţi intră în biserică, citesc mii de stihuri şi ies; dar nu îşi amintesc ceea ce au citit. Buzele s-au mişcat, dar urechea nu a auzit. Tu însuţi nu-ţi auzi rugăciunea şi vrei ca Dumnezeu să-ţi audă rugăciunea?
Aşa precum noaptea urmează zilei, iarna urmează verii, primăvara urmează după iarnă, în mod asemănător o stare duhovnicească urmează alteia. Astăzi, de exemplu, mă aflu într-o bună stare în ceea ce priveşte curăţia gândurilor, iar sufletul meu luceşte ca un delfin într-o mare liniştită. Totul este liniştit şi crezi că va continua să fie aşa pentru totdeauna. Dar calea pe care înţelepciunea lui Dumnezeu a trasat-o nu-şi schimbă cursul.
Trezindu-ne, ne rugăm lui Dumnezeu: „Scoală-mă cu puterea Ta, cu harul Duhului Sfânt, spre lucrare duhovnicească; ca niciun lucru materialnic să nu-mi stingă simțul prezenței Tale, Dumnezeul meu!”
Să fii ultimul dacă vrei să ajungi primul. Când cineva nu ascultă şi îşi necăjeşte duhovnicul, atunci şi Dumnezeu e necăjit. Hristos ne-a arătat prin faptele Sale măreţia sfintei ascultări, căci El S-a jertfit pe Sine de dragul ascultării faţă de părintele Său: Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume (Filipeni 2, 9).
Să te nevoiești și să le lași pe toate în seama lui Dumnezeu, dar să te cercetezi și pe tine însuți, ca să vezi unde te afli, ce faci.
Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bogăţiile pământului şi chiar dacă ar împărăţi peste lumea întreagă. Dacă un împărat, veselindu-se împreună cu prinţii lui şi şezând pe tronul său în toată slava sa, ar primi dintr-o dată vestea: „Împărate, într-un ceas vei muri”, sufletul lui s-ar tulbura şi ar tremura de frică, şi şi-ar vedea toată neputinţa sa.
În ceea ce privește Sfintele Taine, cât de des se poate împărtăși cineva și dacă trebuie să o facă.… Cum să vă spun? Este acel fapt care face vie relația noastră cu Hristos, care face ca legătura noastră cu El să fie concretă în mod practic. Dacă nu ne împărtășim, relația noastră cu Hristos rămâne la nivel teoretic.
Pe vremea când ne aflam în pustie, privegherea noastră începea de la apusul soarelui şi dura până la orele dimineţii. Bătrânul meu de vrednică pomenire, Iosif, învăţându-ne îndatoririle vieţii monahale, punea mare accent pe metoda practică a rugăciunii minţii. Aşa precum el însuşi se nevoia permanent în rugăciune, insista ca şi noi să ne nevoim pe cât puteam fiecare, pentru a întipări adânc în minţile şi inimile noastre numele Domnului, care reprezintă piatra de căpătâi a întregului edificiu duhovnicesc.
Ce spune Hristos în Evanghelie? „Ajunge zilei neliniștea ei.” Destul ați obosit, destul v-ați umplut de gânduri, destul v-ați făcut planuri în mintea voastră, în fel și chip. Lasă-le deoparte, copilul Meu! Pune-le pe toate, un pic, în grija Mea! Ai încredere și în Mine puțintel. Nu-ți dori să rezolvi totul cu mintea ta. Nu întotdeauna în viață 1 + 1 = 2. În alte lucruri poate fi așa! Însă, în viață 1 + 1 poate să facă 3, 13, 15. Hristos ne spune: „Ajunge zilei neliniștea ei. Aveți încredere în Mine!”
Smerenia se cultivă și cu sârguință, dar și pe gunoiul căderilor. Depinde. Un om mărinimos pune pe seama lui Dumnezeu tot ceea ce face bun. Vede binefacerile lui Dumnezeu cele multe și își dă seama că nu s-a arătat vrednic de ele, se smerește și Îl slăvește neîncetat pe Dumnezeu. Și cu cât se revarsă peste el Harul dumnezeiesc.
În viața creștină vorbim adeseori despre duhovnicie și despre oameni duhovnicești. Dar care sunt mai precis oamenii duhovnicești? Să-l lăsăm pe Sfântul Apostol Pavel să ni-i descrie. Sunt, zice, aceia care sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu, aceia pe care legea duhului vieții în Hristos Iisus i-a liberat din legea păcatului și a morții.
Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo Aşa credeau cei vechi.
Prima fericire este a sărăciei, și numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăția lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic și că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac și fără speranță. Existăm pentru că existența noastră a fost voită și pentru că am fost aduși la existență.
Pocăința, singura izbăvire din universala nenorocire omenească. Pocăința, singura nădejde pentru omul deznădăjduit pe care căderea l-a netrebnicit și căruia i-a pervertit puterile raționale și chipul dumnezeiesc. Pocăința, marele dar și har al dumnezeieștii bunătăți și iubiri de oameni. Pocăința, iconomia cea preabună a lui Dumnezeu pentru tămăduirea și echilibrarea personalității omenești zdruncinate, principalul mijloc al reabilitării puterilor psiho-somatice ale omului la funcționarea lor naturală, modul de a regăsi frumusețea cea dintâi a creației după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.