Adesea sunt întrebat: cum trebuie să te mărturiseşti?… Răspunsul la aceasta, pe cât se poate de direct şi hotărât, este: mărturiseşte-te ca şi cum acest ceas ar fi cel din urmă, ca şi cum ar fi ultima oară aici pe pământ când poţi aduce pocăinţă pentru toată viaţa ta, înainte de a păşi în veşnicie şi a sta în faţa judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima clipă când poţi să arunci din spate povara unei îndelungi vieţi trăite în păcat şi nedreptate, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu.
Biserica lucrează mai întâi asupra noastră cu puterea tămăduirii. Participând la viața Bisericii, primim un tratament duhovnicesc, al cărui scop este să ne ajute să ne întoarcem la starea firească a omului, așa cum ne-a zidit Dumnezeu. Căderea în păcat a denaturat firea noastră. Din clipa în care omul, încălcând porunca lui Dumnezeu, a rupt legătura cu El, toate puterile sufletești și trupești s-au tulburat, iar mintea sa, în loc să-și împlinească menirea firească – aceea de a rămâne într-o neîncetată comuniune cu Dumnezeu – s-a afundat în lăcomie, în cele materiale, în patimi și păcat.
Pentru a cunoaşte, chiar şi numai „prin oglindă, ca-n ghicitură” (cf. I Corinteni 13, 12), felul în care S-a chinuit Hristos Însuşi pentru a preface natura noastră fizică în rugăciune care să reflecte, fie şi măcar în chip palid, rugăciunea Sa din Ghetsimani în cea mai tragică noapte din istoria lumii, trebuie să acceptăm strâmtorarea.
Doi oameni nu pot avea niciodată acelaşi merit pentru aceeaşi faptă.
Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.
Cei ce s-au hotărât să slujească întru adevăr Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească neîncetat cu pomenirea de Dumnezeu, adică să se roage neîncetat către Domnul Iisus Hristos, zicând cu mintea fără încetare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Iar în orele de după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Sau poţi să chemi şi direct pe Preacurata Fecioară Maria, zicând:
În Sfânta Împărtășanie mâncăm ce vede mintea a fi o bucățică de pâine și un strop de vin, ce văd ochii noștri pământești, ce miroase mirosul nostru pământesc, ce simt cele cinci simțuri: este pâine și vin. Dar, într-un chip tainic, acestor simțuri li se dezvăluie din ce în ce mai puternic și mai clar, mai limpede și mai concret, atunci când simțurile duhovnicești se dezvoltă; și începem să înțelegem cuvântul Mântuitorului Care zice că este nu numai pâine și vin, ci Însuși Trupul și Sângele Lui. Spune sfântul Pavel că deoarece copiii sunt părtași trupului și sângelui, și El – Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut părtaș trupului și sângelui, S-a făcut asemenea nouă. Dar, într-un chip de neînchipuit omului, Se dă spre mâncare.
Sfântul Vasile a fost pentru toți un fel de lege a virtuții și a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viață; a preamărit virtutea și a urgisit viciul; avea farmec la povestit și știa să educe pe alții chiar când glumea!
Cum voi fi împreună cu Iov eu, care n-am primit cu mulţumire necazul ce mi s-a întâmplat? Cum voi fi împreună cu David eu, care n-am avut ca el îndelungă răbdare împotriva vrăjmaşului? Cum, iarăşi, voi fi cu Daniil eu, cel ce n-am căutat pe Dumnezeu cu înfrânarea cea de-a pururea şi cu rugăciunea cea iubitoare de osteneală? Cum voi fi cu fiecare dintre sfinţi eu, cel ce n-am umblat pe urmele lor?
Nu te întrista din pricina singurătăţii pe care o ai de îndurat acolo unde trăieşti. Dacă, aşa cum scrii, te simţi ca în pustie, să ştii că foarte mulţi tocmai în pustie s-au mântuit. Dar toţi aceşti pustnici ai lui Dumnezeu s-au înălţat până în preaînalta tovărăşie a lui Dumnezeu şi a îngerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut îndura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au văzut faţă omenească, şi totuşi nu spuneau: „Suntem singuri! Ne plictisim!”.
Problema suferinței rămâne una dintre cele mai adânci și mai sensibile întrebări ale vieții omenești. De-a lungul istoriei, oamenii au încercat să-i afle cauza, rostul și finalitatea, însă niciun răspuns nu poate fi pe deplin satisfăcător. În lumina credinței creștine, suferința nu este doar o realitate dureroasă, ci și un loc al întâlnirii cu Dumnezeu, un spațiu al încercării, al curățirii și al maturizării duhovnicești.
Cuvânt de învățătură despre încercări, prigoană și nădejde
Orice lucrare care are ca scop mântuirea sufletelor este supusă de la început atacurilor. Îndată ce s-a născut Hristos a izbucnit furia lui Irod. Și tu, dacă te vei învrednici vreodată să-L slujești în vreun fel pe Dumnezeu, vei suferi mult, te vei îndurera tare, te vei afla în mari primejdii.
„Într-o lume care ne îndeamnă constant la auto-promovare și mândrie, Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă o lecție surprinzătoare despre fragilitatea aroganței și forța de neclintit a omului smerit.”