Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă harul Duhul Sfânt, dar noi trebuie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde. Când sufletul pierde harul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. În aceste minute de întristare, sufletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah!
Stareţul spunea adeseori: „Când mintea e întreagă în Dumnezeu, uită lumea”; şi scria: „Omul duhovnicesc zboară ca un vultur în înălţimi, sufletul său îl simte pe Dumnezeu şi, deşi se roagă în întunericul nopţii, vede întreaga lume”.
Ne-am putea întreba dacă nu e aici o contradicţie. Pe de altă parte, această vedere a lumii nu este oare imaginară?
In 1938, un om a murit la Muntele Athos. Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de 20 de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.
Maică, vezi încotro te uiți și la cine te rogi! Că, dacă te rogi în pustiu sigur că e pustietate. De multe ori, când ne rugăm, nu ne rugăm la Dumnezeu. Mulți oameni au o concepție greșită despre Dumnezeu și, din cauza asta își pierd credința și bine fac! Sunt oameni care se leapădă de acel dumnezeu și bine fac! Că ăla nu-i Dumnezeu în care cred ei și de care se leapădă ei.
Și câtă pace, câtă liniștire ne aduce cu sine smerenia atunci când corabia vieții noastre este cuprinsă de furtuna necazurilor și a durerilor!
Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. (Ioan 12, 8)
Ca unicul Dumnezeu adevărat Care poate dărui oamenilor ceea ce nici un înger sau om nu poate dărui, numai Domnul Hristos a avut curajul şi dreptul să le spună tuturor oamenilor: „adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47) şi „unul ca acesta a trecut deja de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24).
Când suntem reci și seci la rugăciune, când ni se pare că rugăciunea noastră este lipsită de sinceritate și o săvârșim doar din obișnuință – ce să facem? Oare nu ar fi mai bine să încetăm rugăciunea până ce aceasta va prinde iarăși viață? Dar cum vom ști că a venit acel ceas?
Auzisem din copilărie, pe plaiurile mele natale din Peloponez, că există un sfânt în Atena – părintele Porfirie: „Este nespus de mare! Te vede, te iubește, te citește și nu te ceartă.” Celor mai mulți dintre noi ne e teamă de sfaturile preoților, care par adesea prea aspre.
Atletul vieții duhovnicești se luptă să alunge gândurile pe care cel rău i le presară pe cale cu scopul de a-i zdruncina unitatea lăuntrică a puterilor sufletului și de a-l îmbolnăvi. Țelul Ortodoxiei, care este o știință psihoterapeutică, este acela de a vindeca sufletul bolnav, iar dintre alternativele de tratament, pe primul loc se află paza minții, respingerea gândurilor rele și neliniștitoare, precum și străduința de a le „ucide” înainte de a intra pe „poarta inimii”.
Sfântul Siluan Athonitul îi spunea unui misionar rus, care vorbea cu indignare și dispreț despre credința chinezilor, că este cu neputință să-i aduci la adevăr:
Pelerinul: Binecuvântați, Părinte.
Părintele: Domnul să te binecuvânteze, fiul meu. Ești singur?
De vreme ce viața monahicească este viața evanghelică, iar Evanghelia este un dar făcut tuturor oamenilor, înseamnă că și mirenii, mădularele Bisericii care au ales să se căsătorească și viețuiesc în lume, au, de asemenea, putința de a păzi poruncile lui Hristos și de a trăi în duhul Evangheliei. Firește, altele sunt măsura și chipul lepădării de sine și urmării lui Hristos, potrivit cu pilda talanților, întrucât fiecare primește de la Dumnezeu diferiți talanți, felurite harisme.