Tot ceea ce dobândiţi în războaiele voastre lăuntrice se răsfrânge în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva a toată patima ce naşte în voi gânduri de judecată faţă de altcineva. Nu primiţi ceea ce vrăjmaşul vă insuflă împotriva celui ce se poartă nedrept cu voi.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Un stareţ oarecare era în Thebaida, şezând într-o peşteră, şi avea un ucenic iscusit. Și avea stareţul obicei ca în fiecare seară să-l sfătuiască pe dânsul cele de folos, iar după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă.
Frica de Dumnezeu nu este o frică psihologică, ci este un dar al lui Dumnezeu.
Pentru creștin nu există întâmplare; pentru creștin nimic din cele ce se petrec pe pământ nu este lipsit de sens. Tot ceea ce se întâmplă este fie îngăduit de Dumnezeu, fie rânduit de înțelepciunea și iubirea Sa. De aceea, prima datorie a creștinului este să pătrundă sensul împrejurărilor, al situației în care a fost așezat. Să pătrundă acest sens în mod creator, intrând în planul Celui care l-a așezat tocmai în acea împrejurare.
Harul precede totdeauna venirea ispitelor, ca o vestire pentru pregătire. Lucrare (praxis) nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Fapta se numeşte când pătrunzi în lucrare, te lupţi, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare.
Cel ce seamănă strămbătate seceră necaz. (Pildele lui Solomon 22:8)
Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii.
Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi şi, pe lângă ei, femeile şi copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau.
Cum putem scoate din sufletul nostru sămânța mândriei și să agonisim smerenia?
Sfinţii Părinţi au constatat că singuri nu pot reuşi multe lucruri cu privire la rugăciune. Au nevoie de sprijin, de susţinere. Au nevoie de îndrumători iscusiţi la început, de alţi Părinţi, de cărţi; şi încet-încet, după o vreme au parte de ajutorul sfinţilor. Şi mai ales de cel al Născătoarei de Dumnezeu.
Această perioadă este cea mai potrivită pentru prefacerea inimii noastre. Să se schimbe mintea idolatră în închinătoare singurului adevăratului Dumnezeu Treimic. Aceasta se înfăptuiește prin nevoință, prin credință fierbinte, prin rugăciune nevisătoare, prin post cu discernământ, cu înălțătoare smerenie, cu dragoste, cu blândețe, cu înfrânare și dreaptă credință.
Cei cu inimile pline de mângâierea harului nestricăcios pot să rabde toate lipsurile și năpastele, prefăcându-le într-un praznic al bucuriei duhovnicești; însă foamea unei inimi împietrite, de la care s-a depărtat mângâierea dumnezeiască, este o suferință fără alinare.
De-ţi judeci fratele, e mare primejdia să cazi în acelaşi păcat, după cum spun Părinţii. Astfel, un bărbat sfânt a văzut pe cineva păcătuind şi, lăcrimând cu amar, şi-a zis: „Acesta astăzi a greşit, iar eu mâine neîndoielnic voi greşi!”
A conștientiză păcatul este prezenta harului. Fără har omul nu își conștientizează păcatul. Si, poate ați și observat că noi, în călătoria noastră, în devenirea noastră, nu ne dădeam seama că ceva era păcătos și poate că acuma nu mai putem face lucrul acela, după ani de împărtășanie, de spovedanie, și ceva s-a subțiat în noi, și ne gândim: „Doamne, dar cum puteam face asta?!
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
Întrebare:
Sfântul Chiril al Alexandriei a ajuns la concluzia că primirea Sfintei Euharistii nu ține de vrednicia personală. Cum ar trebui să înțelegem această atitudine în zilele noastre, când majoritatea lumii participă la Sfânta Liturghie fără a se împărtăși? Și, tot legat de această problemă, dacă avem simțământul că nu ne-am pocăit destul și avem îndoiala că suntem iertați, să ne mai împărtășim?
Adevărata rugăciune lăuntrică este aceea căldură care aprinde în ţarina inimii focul care arde patimile ca pe nişte ciulini. Ea umple sufletul de bucurie şi de pace şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici măcar de sus, ci năvăleşte din inimă ca dintr-un izvor de munte al Duhului dătător de viaţă.