Căderea primului om era căderea mea. Îmi părea rău că Dumnezeu n-a făcut ceva să împiedice această cădere. De exemplu, să-i dea omului un pic mai puțină libertate…dar o libertate limitată nu mai e libertate. Omul posedă libertate autentică, divină, necondiționată.
Nici chiar Dumnezeu nu poate intra la om dacă omul nu-i deschide ușa pentru a-l primi. Cum spune El Însuși: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el”. Omul era așezat așa de sus, încât Dumnezeu Însuși nu voia să-l împiedice să facă lucrul care i se va părea bun. Părinții bisericii sunt categorici: „Nici chiar Duhul Sfânt nu poate sili voința să facă ceva împotriva ei…Duhul Sfânt nu săvârșește nimic fără voința omului”. Omul a săvârșit răul pentru că era liber. Căci răul presupune întotdeauna libertatea. Fără libertate, răul nu este decât o constrângere. Dar răul nu este posibil fără libertate, binele nu este nici el cu putință. Fără libertate, e exclus și binele adevărat, dumnezeiesc.
(Părintele Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer – amintiri dintr-o copilărie teologică, Editura Deisis, Sibiu, 1998, pp. 48-49)