Fericitul Iosif cel preafrumos, una dintre cele mai grăitoare figuri ale Vechiului Testament, a avut o înrâurire însemnată asupra imnografiei ortodoxe şi a învăţăturii patristice. Desigur, „dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine” au hotărât ca în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Mari, să ne aducem aminte de acest chip ales al Vechiului Testament. În Sinaxarul zilei citim: „În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos…”
Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.
Într-o zi, ne-am întâlnit în locul unde începuse să se zidească noua biserică, iar părintele a zis: „Este greu lucru să ridici o biserică astăzi, îţi stau împotrivă toţi demonii.” Şi mi-a zis o anecdotă pe care o auzise în Rusia:
Lamentabila stare lăuntrică în care se află mulţi dintre noi provine din înstrăinarea faţă de plâns. Noi, cei de azi, nu mai plângem. De aceea, de câte ori suntem împovăraţi de neajunsuri şi suferinţe, de câte ori nervii ni se încordează la maximum sau aşezarea lăuntrică ni se tulbură peste măsură, să nu-i învinovăţim pe alții, ci să încercăm să ne cercetăm pe noi înşine – imputându-ne cele ce am greşit – şi să încercăm să plângem. Dumnezeu, care vede sforţările noastre, ne va trimite harul Său binefăcător, iar lacrimile ne vor deveni un mod de viaţă, curăţindu-ne inima de patimi.
Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, înalţă „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia, vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc.
Când un gând rău stăruie înlăuntrul nostru, riscăm să devenim robii lui: „Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului” (Sfântul Marcu Ascetul).
Părinte, am început cu o voce joasă, în ultima vreme mă simt cuprins de o dorinţă puternică, sădită de Dumnezeu, cred, de a fi curăţit. Văd patimile luptându-se înlăuntrul meu, văd cum inima mea este ca o junglă ce hrăneşte multe fiare, stăpânită de diavol, care-şi face toate poftele. Vreau să mă eliberez de această stare înspăimântătoare. Aş vrea să-i dăruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, aş dori să mă lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destulă vreme. Aşa că vreau să fiu curăţit dar nu ştiu cum. Mă auzi, Gheron? Vreau să fiu curăţit! Arată-mi cum! Sunt gata să ascult fără crâcnire orice mi-ai spune!
Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi-l face theolog ‒ căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă și povesteşte cele pe care le-a auzit, le-a văzut, le-a învăţat, le-a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (II Corinteni 6, 11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.
Trebuie să înțelegem ce este Rugăciunea. Este starea celui ce-și simte păcătoșenia, greșelile, și cere milă de la Dumnezeu. Este starea sufletească a celui care Îl iubește mult pe Dumnezeu și vrea să-L poarte în minte, așa cum poartă cineva în minte pe iubita lui, așa cum mama își poartă în minte copiii.
Toți cei părtași, pe diferite trepte, energiei sfințitoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu poartă numele de Sfinți. În categoria Sfinţilor se numără Prorocii, Apostolii, Părinţii şi toţi prietenii lui Hristos de-a lungul veacurilor, toți câţi se împărtășesc de energia luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, între care se numără mucenici, nevoitori cuvioşi, clerici şi mireni, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Aceştia toți poartă numele de Sfinţi.
Părerea lui fundamentală [a Părintelui Sofronie de la Essex] era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuţie. Cel ce se spovedeşte spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjeşte, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedeşte –primul gând care vine după rugăciune.
Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți.
Părinții știu că, prin cădere, omul s-a îmbolnăvit, de vreme ce boala este întunecarea minții. De aceea se vorbește despre diagnostic și terapie. Diagnosticul este că omul suferă de boala asta care se cheamă păcat, care este întunecarea. Și de câte ori nu găsești termenul ăsta la Părinți, „întunecarea minții”? Permanent. Oriunde ai deschide un Părinte, toți vorbesc de întunecarea minții. Deci întunecarea asta a minții este diagnosticul. Și tămăduirea, ce este? Luminarea minții. Avem întunecare, și avem luminare. Este aceeași terminologie. Întuneric și lumină. Întunecare și luminare.
Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.
După cum în cazul bolilor trupeşti şi sufleteşti există atât tratamente profilactice, care se ocupă de prevenirea bolii, cât şi tratamente propriu-zise, care se administrează după declanşarea acesteia, la fel se întâmplă şi în cazul bolilor gândurilor.
Nimic nu se face fără anumite condiții prealabile. Absolut nimic! Dacă cineva vrea să învețe o știință, nu o va face fără niște condiții prealabile. Trebuie să-și găsească mai întâi un profesor potrivit. Trebuie să citească, să studieze, să se ostenească, să sufere, să plângă, să dea greș. Și iarăși să aibă dorință și dragoste pentru cunoaștere. Dacă nu are dragoste pentru cunoaștere, în ce fel o va dobândi?