“Creştinii practicanţi constată adesea că grijile cotidiene, atunci când depăşesc o anumită limită, devin marea piedică, aproape de netrecut, împotriva vieţii lor cu Dumnezeu. Problema este gravă şi trebuie să fie abordată cu atenţie şi cu discernământ.
Hristos a dat o rezolvare acestei probleme, pe care aproape toţi o cunosc, însă, din păcate, foarte puţini o acceptă şi fac din ea o practică zilnică.
Evanghelia duminicii a II-a după Rusalii Matei 4, 18-23:
18. Pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
19. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
20. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc. Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei, care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.
***
În această primă Duminică de după Rusalii sărbătorim sfinţenia şi pe sfinţi. Aţi ascultat pericopa evanghelică pe care Biserica a rânduit-o pentru ziua de astăzi. Sunt în ea cuvintele Mântuitorului pe care El le-a spus, pe de o parte, ucenicilor Săi, iar pe de alta, nouă, tuturor. Spune Domnul: „Cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar pe cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”.
Conform tradiţiei, în ziua următoare marilor praznice, sărbătorim persoanele care au slujit ca instrumente ale evenimentului prăznuit sau care au avut un oarecare rol în săvârşirea lui. Astfel, a doua zi după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, adică în Lunea Rusaliilor, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii : „Întru această zi, prăznuim pe însuşi Preasfântul şi de viaţă făcătorul şi intru tot puternicul Duh, Carele este unul din Treime Dumnezeu…”.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi, cu toţi”. (Din Sf. Liturghie)
Astăzi, Sfânta Biserică prăznuieşte evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli – Cincizecimea sau Rusaliile, cum i se mai spune în popor. Fiecare din aceste denumiri reflectă un aspect sau altul al acestui mare eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc din robia păcatului.
Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă.” (Ps. 46, 5)
După ce am prăznuit Pătimirea lui Hristos, am petrecut patruzeci de zile în compania ucenicilor, bucurându-ne de prezenţa Domnului celui înviat. Am participat la multe evenimente în acest ciclu liturgic, începând cu intrarea lui Hristos în Ierusalim, unde I s-a făcut o primire publică plină de fast. Apoi a venit trădarea Lui, sau mai degrabă dăruirea Lui de Sine, şi Pătimirea Sa, când a fost părăsit de ucenici, care au şi tăgăduit că L-ar cunoaşte.
a) Amintirea (rememorarea) creaţiei
Orbul din naştere avea o particularitate: se născuse fără vedere. De aceea, atunci când vecinii l-au aflat cu vedere după minunea săvârşită de Hristos, ziceau: „Măi, oare acesta este cel care cerşea?” Alţii ziceau: „El este!” Alţii ziceau: „Nu, nu e el, dar seamănă foarte tare!” El însuşi spunea: Eu sunt (Ioan 9,8-9). Una dintre cele mai importante minuni făcute de Iisus a fost vindecarea orbului din naştere.
„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).
Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
a) Domnul nu ne părăseşte
Vindecarea paraliticului s-a făcut în Ierusalim, în perioada Paştelui din al doilea an din vremea vieţii publice a Domnului (probabil spre sfârşitul lui martie). Iar In Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare care se numeşte pe evreieşte Vitezda (Casa milei), având cinci pridvoare (loan 5, 2).
Scăldătoarea avea dimensiunile: 120 m x 60 m. Poate părea mare, dar încăpeau cinci pridvoare. Era ceva ca un puţ întins, de mică adâncime. O dată pe an, în timpul sărbătorii Paştelui, un înger al Domnului cobora şi „tulbura” apa. Oricare dintre bolnavi reuşea să intre primul în apă, se făcea bine pe loc, orice boală ar fi avut. Aşa încât în zilele acelea se adunau în jurul scăldătoarei foarte mulţi bolnavi – orbi, paralitici şi alţii -, aşteptând să vină îngerul sa tulbure apa. între aceştia era şi un paralitic pe care ni-l descrie Evanghelistul loan (care nu pare pe deplin paralizat, deoarece încerca să intre singur în scăldătoare – v. loan 5, 7).
a) Îngroparea lui Hristos
Prima parte (v. Marcu 15, 42-47) a acestei pericope evanghelice ne dă prilejul de a vorbi despre cum s-a făcut această îngropare a Domnului şi de a-L slăvi pe Domnul pentru marea Sa bunăvoinţă pe care a arătat-o pentru mântuirea noastră.
Pentru un răstignit existau două „proceduri”. Una, cea romană, spunea: trupul celui mort trebuie să rămână pentru mult timp pe cruce pentru a fi bătut de soare, de frig, de căldură, de vânt, şi pentru a veni corbii să-l mănânce.
Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlalţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Şi fiind searã, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi duminica tomii uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
Veniţi, oameni, să-I cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!
Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.
Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul.
Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.
Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr” (Zah. 9, 9).
Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.
Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!