a) Îngroparea lui Hristos
Prima parte (v. Marcu 15, 42-47) a acestei pericope evanghelice ne dă prilejul de a vorbi despre cum s-a făcut această îngropare a Domnului şi de a-L slăvi pe Domnul pentru marea Sa bunăvoinţă pe care a arătat-o pentru mântuirea noastră.
Pentru un răstignit existau două „proceduri”. Una, cea romană, spunea: trupul celui mort trebuie să rămână pentru mult timp pe cruce pentru a fi bătut de soare, de frig, de căldură, de vânt, şi pentru a veni corbii să-l mănânce.
Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlalţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Şi fiind searã, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi duminica tomii uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
Veniţi, oameni, să-I cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!
Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.
Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul.
Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.
Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr” (Zah. 9, 9).
Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.
Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).
Cu acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie ascultată astăzi. Şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră icoana unei vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine”. Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi după Mine”. Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună cu El, către acelaşi ţel.
Astăzi este cea de-a doua duminică din Postul Mare, închinata Sfântului Grigorie Palama, şi, aşa cum am spus, este socotită oarecum şi a doua duminică a Ortodoxiei. Sfântul Grigorie are o mare legătură cu rugăciunea minţii şi cu întreg conţinutul acestei rugăciuni şi a fost un luptător în prima linie în toate disputele iscate. De aceea socotesc că este folositor să ne aplecăm asupra învăţăturii lui, care are directă legătura cu tema noastră.
Este cunoscută disputa din secolul al XIV-lea, disputa isihastă. A luat naştere în Sfântul Munte, apoi a ajuns şi în oraşe, până la Constantinopol, şi a durat destul de multă vreme. Dar, în cele din urmă, precum a triumfat odinioară adevărul despre icoane, după ani de zile în care fuseseră înlăturate din biserici, tot aşa a triumfat şi adevărul pe care l-au reprezentat Sfântul Grigorie Palama şi monahii Sfântului Munte. Căci Sfântul Grigorie a apărat adevărul şi pe monahii care au trăit în Sfântul Munte acest adevăr.
Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug (In 1, 47)
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă EI este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in Lege şi proorocii, pe lisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”
Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
Păcatul constituie o mişcare împotriva firii, care nu numai că îl lipseşte pe Adam de comuniunea cu Dumnezeu, dar nici energia dumnezeiască nu mai poate fi de acum înainte curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare. Amăgirea lui Adam de către Eva şi a Evei de către diavol a dus la lipsirea de dumnezeiescul Har. Cum se vor întoarce la frumuseţea de la începutul zidirii? Numai prin pocăinţă. Pocăinţa adevărată are putere să tămăduiască, să cureţe, să readucă la starea anterioară căderii. Pocăinţa de Dumnezeu dăruită şi care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu este capabilă să lumineze întunericul minţii, să cureţe inima şi vederea duhovnicească.
Prima menţiune despre aceasta sărbătoare se găseşte în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, rostite pe la anul 348. Omilii la această sărbătoare au fost rostite şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, ca preot, în Antiohia, între anii 386-398.
Pelerina Egeria, o aristocrată de origine spaniolă, ruda împăratului bizantin Teodosie cel Mare, consemna în jurnalul său de călătorie prin Ţara Sfântă, între anii 381-384, că această sărbătoare era prăznuită în ziua de 14 februarie, la Ierusalim, datorita serbării Crăciunului odată cu Bobotează pe 6 ianuarie.
(…) Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi.
„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”
Acesta este distihul Duminicii de astăzi, care are o însemnătate excepţională pentru întreaga călătorie a vieţii noastre, pentru pocăinţa de care avem neapărată nevoie înaintea uşii pururi deschise a dragostei Părintelui nostru Ceresc. Milostivirea Sa neajunsă insuflă mult curaj chiar şi celor mai mari păcătoşi.
O pildă ştiută, o cunoscută istorie, obişnuită, repetată adeseori, despre care s-au spus multe lucruri frumoase de către mulţi de-a lungul vremii. Iată de ce smeritul vorbitor se vede îngreuiat, şi nu puţin, în faţa sarcinii de a analiza o temă cunoscută, bine formulată, limpede şi cuprinzătoare.
Duminica Vameșului și a Fariseului este o zi însemnată pentru anul bisericesc, lucru care se vădește din aceea că marchează începutul unei perioade liturgice mari și prin excelență bogate în prilejuri de pocăință, bine rânduite în Biserica noastră, anume Triodul. Zece Săptămâni: primele trei săptămâni, Triodul introductiv, și următoarele șapte săptămâni, care alcătuiesc Păresimile Mari. În culmea acestui urcuș se află marele praznic pentru care cu toții ne bucurăm încă de pe acum și pe care în fiecare clipă îl așteptăm, praznicul Paștelui, al Învierii Domnului.
Să citim împreună încă una din parabolele Mântuitorului. Una din cele mai scurte. O parabolă de cinci versete. E o întâmplare simplă. Se intitulează Parabola Vameşului şi a Fariseului.
„Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 10-14).
Să reţinem mai întâi că Mântuitorul a spus această parabolă „unora care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe alţii”. El şi-a terminat povestirea cu un foarte scurt comentariu, adresat tuturor celor care o ascultaseră.
“Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Mc. I, 15). Acestea au fost cele dintâi cuvinte ale propovăduirii Dumnezeului – Om. Aceleaşi cuvinte ni le grăieşte şi acum prin mijlocirea Evangheliei. Atunci când păcatul a prins în lume cea mai mare putere, s-a pogorât în ea Doctorul Cel Atotputernic. S-a pogorât pe tărâmul surghiunului, pe tărâmul tânjirilor şi pătimirilor noastre – după care urmau muncile cele veşnice în iad -, binevestind izbăvirea, bucuria, tămăduirea tuturor oamenilor până la unul. Pocăiţi-vă!