Pentru vindecarea de nesimţire, pentru alungarea demonului acesta, avem nevoie să ne cultivăm atenţia, care ne este furată şi risipită şi amorţită. Trezirea atenţiei duce la o stare de priveghere prin care nu ne mai lăsăm robiţi de „pilotul automat” instalat în noi de nesimţire şi de sugestiile lumii acesteia.
Americanii nu sunt un popor deosebit de răbdător, aşa cum o demonstrează faptul că industria fast-food. a început cu noi. Mergem cu maşina până la o fereastră, comandăm mâncarea pe care o dorim şi ne aşteptăm să fie gata, fără întârziere, la fereastra alăturată. Ne dorim ca o slujbă religioasă să se termine fix într-o oră. Grădinile noastre sunt pline de flori pe care le-am plantat gata înflorite şi care arată minunat de la început, de cum le udăm prima dată. Nu aşteptăm până la germinarea seminţelor, pentru că dorim să ne bucurăm de frumuseţe imediat, fără întârziere.
Părinte, care sunt caracteristicile gândului slab?
– La ce te referi? Pentru prima dată aud aceasta.
Spre zidire, o să-ţi mai povestesc o întâmplare din viaţa fiilor duhovniceşti, cum vrăjmaşul a aprins ura între două fete şi cum acestea l-au biruit începând să-şi sărute cruciuliţele de la gât. La început, fetele acestea, E. şi M., erau mari prietene – cum se zice, „la cataramă”. Însă vrăjmaşul cel şiret şi viclean invidia prietenia lor şi a început să le facă tulburare în suflete. Una îi zicea celeilalte:
Atunci când mă împresurau nedreptăţile făceam rugăciune. Când vedeam nedreptate şi nu puteam s-o opresc, îngenuncheam şi strigam: Iartă-mă, Doamne!
Părintele nostru contemporan, Paisie, a spus odată unor maici:
Ai vrut să ştii dacă este chiar neapărată nevoie de spovedanie. Mai înainte te spovedeai des, dar ai încetat fiindcă cineva a râs de tine din această pricină. Nu trebuia să încetezi. De cine n-au râs oamenii? Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui.
Dacă ne adresăm lui Dumnezeu spunându-I: “Dumnezeul meu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, e ca și cum I-am spune: “Doamne, eu nu am nici un merit; bineînțeles că nu Te pot răsplăti cu nimic; nu mă pot lăuda cu nici un merit; dar pentru iubirea Ta, iartă-mă! Dă-mi timp și putere ca să mă pocăiesc! Dă-mi prilejul de a putea crește la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Ef. 4, 13), după cum spune Apostolul Pavel.
Am băgat de seamă că în ziua de azi copiii, mai ales cei ce studiază, sunt vătămaţi de cei de acasă. Deşi sunt copii buni, se netrebnicesc [devin neputincioși]. Nu gândesc corect; au o nesimţire jignitoare. Părinţii lor îi netrebnicesc şi îi strică. Deoarece părinţii au trecut prin ani grei, vor ca fiii lor să nu ducă lipsă de nimic. Nu cultivă mărimea de suflet la copiii lor, ca să se bucure atunci când sunt în lipsă. Fireşte, o fac cu gând bun.
„Părinte, sunt obligat să lucrez Duminica, că dacă nu, îmi desface contractul de muncă!” Hai să vă spun un lucru! Nu vă supăraţi; banii care îi câştigaţi Duminica, să-i daţi la săraci! Că este mai mare milostenia decât ţinerea unei zile.
Când atotvicleanul demon folosește multe mijloace și nu poate să împiedice rugăciunea dreptului, atunci se retrage puțin. Dar se răzbună mai târziu, îndemnându-l la mânie, ca să-i dispară starea interioară specială, care s-a creat prin rugăciune. Sau îl incită cu plăcerea trupească, tocmai ca să-i întineze sufletul.
Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri… Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale… Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire. Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește … Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării” (cf. Mt. 28-31)
Nu este vorba doar de o istorie biblică, pe care uneori o povestim copiilor noştri, ci, de fapt, relatarea despre Adam este propria noastră istorie. Este propria noastră istorie pentru că, ziceam, de la el încoace noi toţi suntem familiari cu tot ceea ce înseamnă starea de exil, starea de pierdere, starea de îndepărtare. Şi ne aducem aminte din cartea Facerii, prima carte din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu a făcut lumea întreagă în şase zile, aşa este exprimat de autor, şi la sfârşitul zilei a şasea l-a făcut şi pe om.
Când mintea ne este slobodă de patimi, firea noastră, scâlciată prin cădere, se întoarce din nou la cea dintâi a sa frumusețe. De suntem după chipul lui Dumnezeu, descoperirile devin fenomene firești. Calea creștină este a ne umple mintea și inima de cea mai înaltă cunoaștere a lui Dumnezeu.
Ci, o, Doamne, uneori ai o cumplită încredinţare, ca o telegramă cu veşti întunecate pe care o primeşti fiind pe front şi luptându-te cu duşmanul ce te atacă de pe uscat şi din aer, cu foc de artilerie şi cu aviaţia de vânătoare.
Ne punem de foarte multe ori încrederea în ceea ce avem, în ceea ce putem, în ceea ce ştim noi şi uităm repede de Dumnezeu şi credem că în cele 10 minute pe care le-am putea da dimineaţa întâi lui Dumnezeu stă eficienţa zilei care începe.
Spunea Părintele Stăniloae o vorbă mare: știți de ce se sinucid unii oameni? Pentru că, eu cred, se simt foarte singuri.