Nu este vorba doar de o istorie biblică, pe care uneori o povestim copiilor noştri, ci, de fapt, relatarea despre Adam este propria noastră istorie. Este propria noastră istorie pentru că, ziceam, de la el încoace noi toţi suntem familiari cu tot ceea ce înseamnă starea de exil, starea de pierdere, starea de îndepărtare. Şi ne aducem aminte din cartea Facerii, prima carte din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu a făcut lumea întreagă în şase zile, aşa este exprimat de autor, şi la sfârşitul zilei a şasea l-a făcut şi pe om.
Nu întâmplător l-a făcut la sfârşitul creaţiei, cum am spune, ci s-a întâmplat lucrul acesta pentru că toată creaţia, toată frumuseţea lumii, tot ceea ce înseamnă lume trebuia să fie un dar pentru el din partea Lui Dumnezeu. Era firesc ca toate să fie terminate şi la sfârşit să vină stăpânul creaţiei, să vină omul şi să-i zică Dumnezeu: „Bucură-te de tot ceea ce am făcut în mod special pentru tine!” L-a pus stăpânitor al creaţiei, să se bucure de tot ceea ce El i-a oferit în dar, să se bucure de armonia întregii lumi şi, până la urmă, să se bucure de binele pe care Dumnezeu l-a aşezat ca şi lege în lume.
I-a pus totuşi o graniţă, o condiţie şi i-a zis aşa: Din tot ceea ce este aici, din toţi pomii poţi să mănânci, dar dintr-unul singur – nu, din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru că în ziua în care vei mânca vei muri negreşit. I-a pus, trebuie să recunoaştem, anumite limite, anumite graniţe reprezentate prin această poruncă. Ne şi putem întreba, şi poate este firesc să ne întrebăm: să nu fie cunoaşterea bună? De ce Dumnezeu îi cere omului să nu se hrănească din pomul cunoştinţei binelui şi răului? Dumnezeu nu îi dă explicaţii de ce, dar îi arată consecinţele, că în momentul în care va mânca din pomul oprit va muri negreşit. Aş asemăna această atitudine cu atitudinea pe care dumneavoastră, părinţii, o aveţi de multe ori faţă de copii. Le puneţi limite, le puneţi graniţe şi aşa este firesc, însă nu tot timpul daţi şi explicaţii, dar consecinţele le spuneţi tot timpul: E ceea ce Dumnezeu a făcut atunci cu omul. Omul nu era desăvârşit, nu putea să înţeleagă, însemnând că nu cunoaşterea era de vină, nu era cunoaşterea în sine o problemă, ci doar că omul nu putea să primească deocamdată această cunoaştere fără să şi moară. E ca şi când i-ai da drumul unui copil în lume şi i-ai spune „Descurcă-te!”, fără să aibă pregătirea necesară ce ţine de o dezvoltare a lui personală, dar, până la urmă, şi de o experienţă a vieţii. Şi de aceea Dumnezeu pune limite, pune graniţe pentru protecţia omului.
Şi paradoxal, omul, ca şi copil ce este, nu are încredere suficientă în Dumnezeu – Părintele Care îi vrea binele. Şi când diavolul vine şi îi propune o altă variantă, se încrede mai mult în el decât în Dumnezeu – Părintele Care l-a făcut. Cred ca şi aici sau şi de aici înţelegem că istoria lui Adam este propria noastră istorie. Mai degrabă primim variantele alternative decât voia, cuvântul şi intenţia Lui Dumnezeu faţă de noi, pe Care Îl numim Părinte şi pe care Îl şi simţim uneori în consecinţă. Şarpele îl convinge şi ceea ce se întâmplă şi este mai dureros este că îl determină să-şi mute ţinta, să-şi mute privirea dinspre Dumnezeu înspre altceva şi dintr-o dată apare neîncrederea copilului în părintele lui. Cred că toţi dintre noi la un moment dat, copii fiind, am trăit şi această stare de neîncredere în părinţii noştri, iar ca părinţi probabil că trăim şi în sens invers, copiii noştri îşi pierd încrederea în noi. Şi în consecinţa acestei neascultări, pentru că ceea ce îi propunea diavolul era mutarea sensului, mutarea dinspre ţinta adevărata, omul pierde Raiul şi de aici încolo începe experienţa lui de exil, experinţa lui de îndepărtare faţă de Părintele şi de casa fericirii pe care Părintele i-o propune. Cum se resimte această stare de exil? Cum resimţim noi această stare de exil? O resimţim ca şi singurătate, o resimţim ca şi lipsă de sens, o resimţim ca şi gol lăuntric, o resimţim ca şi o pierdere şi de aici încolo stările pe care noi le trăim ar putea să se înmulţească, ar putea să se adauge. De fapt, toate aceste stări vădesc în noi ceea ce Nichifor Crainic numeşte Nostalgia Paradisului.
Ne este dor de acea Împărăţie a lui Dumnezeu de la început, ne este dor de Dumnezeu, conştient sau inconştient, ne este dor de acea stare de bine, de tihnă, de siguranţă, de armonie împreună cu creaţia întreagă, pentru că, odată cu căderea, apare această duşmănie între noi şi lume, între noi – unii şi alţii. Ne este dor toate acestea. Numai că în momentul în care diavolul a adus această neîncredere şi mutarea ţintei, de atunci tot ceea ce facem noi sau multe din lucrurile pe care le facem noi, deşi par să fie bune şi deşi par să ne aducă o stare de bine, de fapt sensul este unul greşit. Să nu uităm că păcatul în general – şi mă folosesc acum de termenul grecesc prin care se exprimă păcatul, hamartia – înseamnă ratarea ţintei. Toată starea aceasta de singurătate, de durere, de neîmplinire încercăm să o umplem. Şi nu de puine ori o umplem cu cele lumeşti. Şi, în psihologia modernă, cele lumeşti prin care noi dorim să ne umplem această stare de pierdere, de gol lăuntric, se numesc dependenţe. De una sau alta dintre realităţile care par să aducă o plăcere rapidă şi să umple acel gol, acea nostalgie după Paradis, după Rai, pe care o resimţim. Şi vorbim de dependenţe de la cele mai simple până la cele mai complicate. Zic acum, că e foarte la modă, dependenţa de internet, sub oricare formă ar exista şi zic că poate cea mai vizibilă e dependenţa de telefon; dependenţa de mâncare; dependenţa de substanţe, de droguri; dependenţa de jocuri; dependenţa de televizor; dependenţa de una sau altele dintre realiăţile care par să umple acest gol pe care îl resimţim ca oameni exilaţi ce suntem. Chiar şi dependenţa de muncă – e un nou concept, dar foarte răspândit – care să umple artificial acest gol care, până la urmă, este un dar al lui Dumnezeu ca să ne aducem aminte că El este Cel Care ne lipseşte şi Raiul pe care El ni l-a promis la început şi ni-l oferă, vrea să ni-l ofere în continuare. Căci ele sunt cele două realităţi care pot să ne împlinească pe noi.
De ce simţim toate aceste stări? Pentru că am pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Am pierdut legătura care-l face pe om fericit; singura legătură care-l face pe om fericit pe parcursul vieţii sale şi care durează este legătura cu Dumnezeu, este comuniunea strânsă, intimă cu Dumnezeu. Şi mai simţim această stare şi pentru că am pierdut acea armonie iniţială cu noi înşine, cu cei de lângă noi şi, până la urmă, cu întreaga creaţie. Omul, prin Adam, eu, prin Adam – pentru că eu sunt Adam – am stricat rânduiala lui Dumnezeu, am stricat acea armonie. Şi de ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că nu am acceptat limitele şi limitările pe care Dumnezeu ni le-a pus atunci, la început. Starea aceasta de exilaţi se dobâdeşte tocmai din această dorinţă de încălca graniţele pe care Dumnezeu ni le-a pus, graniţe la care mă refeream acum câteva momente ca fiind cele care ne păzesc de moarte, fiindcă dincolo de aceste graniţe, făcând iarăşi trimitere la pedagogia în cazul copiilor, vine pericolul, pericol care poate să se sfârşească cu moartea.
PS Benedict Bistrițeanul