Un răspuns dat de Mitropolitul Hierotheos Vlachos.
De ce mor copiii nevinovaţi?
Archives
Iertarea păcatelor înseamnă întoarcerea la frumuseţea cea dintâi
Păcatul în tradiţia ortodoxă nu este o negare simplă a legii, ci îndepărtarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, păcatul nu are doar o accepţiune etică, ci în principal una ontologică. În realitate, păcatul este cădere, moarte, întunecare şi captivitate a minţii. În esenţă, acesta este şi păcatul strămoşesc. Iar această întunecare a minţii nu este nimic altceva decât identificarea ei cu logica şi înrobirea ei de patimi şi de condiţiile mediului de viaţă.
Boala păcatului
Cel care nu-și dă seama că este bolnav și că zace „în patul păcatului și al morții” este „nebun”, afirmă în continuare Sfântul Simeon Noul Teolog. Prin urmare, orice creștin care nu rămâne în Biserică pentru a fi vindecat, sau care consideră că este sănătos și nu are trebuință de medic duhovnicesc, este nebun.
Raportarea la vise
Sfinţii Părinţi, ca unii ce cunosc această luptă sfântă, ne înfăţişează şi modul în care trebuie să ne raportăm la vise. Ne vom apleca mai îndeaproape asupra învăţăturii patristice cu privire la acestea.
Dobândirea vieţii adevărate, care este cauză a nemuririi şi a vieţii celei veşnice, trebuie să înceapă de acum
Chiar de la începutul lucrării sale, Sfântul Grigorie Palama pune accentul pe faptul că adevăratul monah este cel ce-şi păstrează mintea simplă, neîmprăştiată şi nedispersată în multe lucruri: “acea concentrare unică a minţii care dă măsura monahului celui adevărat, interiorizat“.
Starea intermediara a sufletelor
Odată cu moartea biologică, sufletul se desparte de trup. Va veni însă acea vreme când va avea loc învierea trupurilor tuturor oamenilor, şi vor fi judecaţi de Hristos la a Doua Sa Venire. După moarte, sufletele trăiesc fără de trupuri, fapt ce poartă numele de „stare intermediară a sufletelor”.
Experienţa Harului Duhului Sfânt
Un alt aspect important care îi uneşte pe cei doi Sfinţi, Sfântul Paisie şi Sfântul Serafim de Sarov, este marele Har, pe care binecuvântata lor prezenţă îl revărsa în afară.
Taina rugăciunii inimii: Întâlnirea cu Dumnezeu în viața de zi cu zi
Zicem curățire, luminare, vedere a lui Dumnezeu. Purificarea, curățirea de patimi este școala primară, luminarea este învățământul secundar, și vederea lui Dumnezeu este deja facultatea; dar nu sunt niște etape prin care treci și s-a încheiat, nu se poate mai sus. Întrucât din tinerețile sale mintea omului este aplecată spre rău, și am învățat foarte mult să punem în aplicare logica și închipuirea încă din frageda vârstă și am învățat să trăim mai mult pe baza simțurilor, nu este foarte ușor ca cineva să se curețe și apoi să treacă la iluminare. Deci se poate ca omul să se întoarcă de unde a plecat.
„Dăruieşte-mi mie, Doamne, să ajung la cunoştinţa adevărului Tău…”
Această rugăciune vădeşte o viziune eshatologică.
Omul nu trebuie să caute vederile minunate
După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi după dobândirea cunoaşterii celei dumnezeieşti, părintele mărturiseşte că nu-L mai căuta pe Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos şi să fie schimbat, prefăcut de către El, pe care Îl cunoştea personal şi duhovniceşte. Ce mare adevăr teologic este acesta! Nu căuta „nici un Dumnezeu necunoscut, nelimitat, impersonal sau veşnic, ci pe Hristos”, şi dorea să se asemene Lui şi să se prefacă sub puterea acestuia.”
„Întreaga viață a Bisericii constă în preschimbarea iubirii egoiste în iubire dezinteresată”
Iubirea de sine este iubirea irațională a trupului, este rod al vieții căzute și este boală duhovnicească care trebuie preschimbată în iubirea de Dumnezeu și de oameni. Cu cât mai mult omul este mai iubitor de sine, cu atât mai mult nu poate să-L iubească pe Dumnezeu și pe semenul său.
Simțirea lui Dumnezeu în Lumină
In învăţătura niptică a Bisericii se vorbeşte mult despre vederea Luminii nezidite, dat fiind faptul că, urmând un mod de vieţuire isihast, omul poate ajunge la vederea lui Dumnezeu în Lumina nezidită.
Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.