Rugăciunea curată, ca şi credinţa, este darul lui Dumnezeu. Zice Apostolul Pavel că pe toate ni le dă Dumnezeu pe baza credinţei şi adaugă: iar aceasta darul lui Dumnezeu este (Efes. 2,8).
Mulţi oameni, chiar dacă nu se roagă în mod deosebit, recunosc puterea şi valoarea rugăciunii şi în momente foarte grele ale vieţii lor recurg la ajutorul Bisericii şi al mănăstirii şi îi roagă pe preoţi şi pe monahi să se roage pentru ei. Acesta nu este un lucru rău, însă poate arăta că ei înşişi nu vor să-şi asume responsabilitatea.
Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice.
Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?»
Toţi fac acelaşi păcat: fac o metanie – două şi aşteaptă să li se dea ceea ce vor, într-o clipă. Iar, dacă nu li se dă după dorinţa lor, încep să cârtească şi hulesc pronia lui Dumnezeu. Şi de aceea nu primesc nimic. Faptul acesta să ţi se dea pe dată înseamnă să-I comanzi lui Dumnezeu. Nu trebuie aşa, ci iată cum: „Doamne, Tu vezi că mie îmi trebuie asta şi asta, că asta şi asta mă împovărează. Ajută-mă şi rânduieşte pentru mine după voia Ta cea sfântă, nu după voia mea!”
Cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată. Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei să lovești o țintă, atunci îți trebuie un arc cu o coardă tare, și-ți mai trebuie și un braț puternic pentru a-l încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-l poți încorda, săgeata ta va zbura doar câțiva metri și nu va ajunge la țintă. Ne sunt necesare arcul, coarda și brațul puternic.