Acum câţiva ani a venit la mine un tânăr student. Mi-a spus că e ateu şi, deşi are multe îndoieli, caută intens şi cu seriozitate, şi şi-ar dori să creadă în Dumnezeu, dar nu poate. Încearcă de mulţi ani, însă nu reuşeşte. A vorbit cu profesori, cu tot felul de oameni învăţaţi, dar niciunul nu i-a satisfăcut setea după un răspuns serios. Atunci a auzit de mine şi s-a hotărât să-mi împărtăşească nevoia sa existenţială.
Mi-a cerut o dovadă ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. L-am întrebat:
– Înţelegi integrale sau ecuaţii diferenţiale?
Mi-a răspuns:
– Din nefericire nu, sunt filosof.
I-am răspuns în glumă:
– Ce păcat! Cu ajutorul lor aş fi putut să-ţi aduc dovada pe care mi-o ceri.
S-a simţit stingherit şi a rămas tăcut.
I-am zis:
– Uite, iartă-mă, am glumit. Dumnezeu nu este o teoremă matematică sau o ecuaţie. Dacă ar fi semănat câtuşi de puţin cu aşa ceva, atunci toţi oamenii învăţaţi ar crede în El. Să ştii că la Dumnezeu se ajunge altfel. Ai fost vreodată în Sfântul Munte? Te-ai întâlnit vreodată cu un nevoitor?
– Părinte, nu, dar am auzit multe şi am de gând să merg acolo. Şi mâine m-aş duce dacă mi-aţi încuraja să o fac. Cunoaşteţi acolo pe cineva cu suficientă şcoală ca să pot vorbi cu el?
– Ce-ai alege? Să te întâlneşti cu un om şcolit, dar care te ameţeşte, sau cu un om sfânt, dar care te trezeşte?
– Aş prefera cu cineva şcolit, fiindcă mă tem de Sfinţi!
L-am întrebat:
– Credinţa ţine de cele ale inimii, de ce să te fereşti de un om sfânt? Cum te cheamă?
Mi-a răspuns:
– Gavril.
I-am explicat atunci cum să ajungă la nevoitorul athonit, pas cu pas, i-am desenat chiar şi o hartă.
– Să mergi şi să-i spui ce mi-ai spus şi mie. Să-i spui: „Sunt ateu, dar vreau să cred în Dumnezeu, vreau o dovadă a existenţei Sale!”.
Mi-a răspuns:
– Mi-e frică, mi-e ruşine…
– De mine nu ţi-a fost frică şi ruşine, de ce ţi-ar fi de un om sfânt?
După câteva zile a ajuns în Athos, la nevoitor, pe care l-a găsit în curtea sa, vorbind cu un tânăr. De partea opusă stăteau alţi patru tineri, aşteptând pe nişte butuci. S-a aşezat şi Gavril lângă ei. După nici zece minute, Stareţul a terminat de vorbit cu tânărul şi a întrebat:
– Cum sunteţi, copii? Aţi servit o bucăţică de rahat? Aţi luat un pahar cu apă?
Aceia i-au răspuns politicos:
– Da, mulţumim, Ghéronda…
Stareţul i s-a adresat atunci direct lui Gavril:
– Vino aici! Eu iau apa, tu cutia cu rahat, şi hai mai aproape, să-ţi şoptesc la ureche un secret: nu-i problemă să fii ateu, dar să porţi numele unui înger şi să fii ateu? E prima dată că văd aşa ceva!
De surpriză, Gavril aproape că a avut un atac de cord. De unde ştia cum îl cheamă? Cine îi spusese problema lui? Şi, în cele din urmă, ce voia să-i zică Stareţul? L-a întrebat, abia vorbind:
– Părinte, aş putea să vă zic ceva?
– Uite, se face târziu. Ia rahatul, bea nişte apă şi du-te la cea mai apropiată mănăstire să îţi petreci noaptea.
– Părinte, aş vrea să vă vorbesc, dacă se poate!
– Despre ce, băiatul meu? Pentru ce ai venit aici?
Atunci, după cum mi-a spus,
„am simţit cum mi s-a iuţit de îndată respiraţia. Credinţa a început să-mi curgă prin inimă. Lumea mea lăuntrică s-a aprins. Fără nici un argument logic, îndoielile s-au risipit, fără nici o convorbire, fără nici un răspuns articulat. Toate dacă-urile, de ce-urile şi dar-urile au pierit de la sine, şi a rămas doar cum-ul şi de aici, încotro?”.
Atingerea delicată a unui Sfânt i-a dăruit gândurilor sale ceea ce un om învăţat nu putea da. Un sfânt cu doar patru clase de şcoală primară. Sfinţii răspândesc multă lumină. Te operează, dar nu simţi durere la această operaţie. Îţi fac transplant fără să-ţi taie stomacul. Te înalţă la culmi neatinse fără scări sau logică lumească. Îţi sădesc în inimă sămânţa credinţei fără să-ţi ostenească mintea.
Mitropolitul Nicolae al Mesoghiei
Traducere de Radu Hagiu
Din Aghioritiko Vima