Cruce şi înviere este întreaga revelaţie a vieţii pe care ne-a dat-o Hristos. Şi în acelaşi timp ne-a spus că în această viaţă întristări veţi avea şi doar atunci când fiecare îl va avea pe celălalt să se cuibărească, să se odihnească sub jugul iubirii, atunci când unul va ridica sarcina celuilalt, atunci se va vindeca durerea noastră, se va estompa agonia şi se va îndulci chinul vieţii…
În zilele noastre, toţi încercăm să evităm durerea. Am construit o civilizaţie „analgezică”, un stadiu al vieţii care nu cercetează şi nici nu caută să afle ce se află în spatele durerii, în spatele umbrei ce întunecă orizontul nostru existenţial.
Fotini Tsaligopoulos spune: „Omul funcţional şi eficient al epocii noastre neagă în mod ostentativ durerea. Refuză adică să sufere, să trăiască jalea, tristeţea emoţională născută din pierdere.
Se supune poruncii supreme: Privim doar înainte! Ascunde sub preş şi bagă în dulap propriile sentimente. Astfel ajunge un om exilat, rupt de propriul sine.”
Hristos nu a evitat durerea. Nu a încercat să scape de cruce, să dezerteze din realitatea vieţii. Nu Şi-a întors faţa de la oamenii care sufereau, ca să nu-I strice liniştea şi buna dispoziţie. Mai important decât toate, Hristos nu Şi-a ascuns şi nu Şi-a cenzurat sentimentele.
Şi-a lăsat lacrimile să curgă în faţa mormântului lui Lazăr, S-a temut în Grădina Ghetsimani, le-a cerut ucenicilor în mod repetat, cu durere şi angoasă, să rămână în priveghere, deoarece Se temea, deoarece era în agonie în faţa marii cruci care îl aştepta.
A fost atât de uman, şi tocmai de aceea şi mântuieşte, odihneşte, linişteşte şi ne dă speranţă în slăbiciunea noastră, ne întăreşte privirea neputincioasă. Această umanitate adâncă, adevărată şi deplină a Sa stă de fapt în dumnezeirea Sa. „Ai fost vreodată atent ce dă vivacitate, contrast, delicateţe chipului lui Hristos? Slăbiciunea Sa de pe Muntele Măslinilor, clipa în care înfruntă primejdia de a nu Se ridica la nivelul misiunii Sale, de a-L trăda pe Dumnezeu. Fără aceste clipe, Hristos putea fi Fiul lui Dumnezeu, dar nu putea fi şi Fiul omului.” (Anghelos Terzakis, Fără Dumnezeu, Editura Estia)
În tradiţia noastră, cel puţin până deunăzi – deoarece simt că, dacă nu s-a pierdut deja, cel puţin e pe cale să se întâmple -, nu ne-am ascuns în tragismul vieţii, nu am fardat-o, ci am prefăcut-o în rugăciune împreună cu Celălalt şi cu celălalt, între vecini, cu un cântec, la o cafea cu prietenii, în imne, în picturi, în teatru, în nebunii.
Antonin Artaud spunea: „Nimeni niciodată nu a scris, nici nu a pictat, nici nu a sculptat, nici nu a construit şi nici nu a inventat ceva din alt motiv decât pentru a ieşi din iad.” Şi la noi, la greci, în acea tradiţie a munţilor, a mării, a pământului, a cerului, a vechii tragedii greceşti, a Sfintei Liturghii, a muzicii, tragismul vieţii nu este fardat, nu este cosmetizat. Nu-şi pune haine de gală. Viaţa este ceea ce este: crudă, brută, nemachiată, sinceră, făţişă, autentică. Aşa se izbăveşte.
Aşa se transformă, aşa scapă din minciună şi se umple de lumină din Viaţa însăşi. In acest fel preface rănile ei în binecuvântări, şi crizele istorice şi psihice în şanse.