– Vorbiți-ne puțin despre ne-simțirea duhovnicească.
– Ne-simțirea duhovnicească poate fi un răspuns la întrebările: „Ce este moartea?” și „De care moarte ne-a izbăvit Hristos?”. Cadavrul este nesimțitor. La fel, când duhul nostru devine nesimțitor la lucrarea harului, în acea măsură suntem morți. De această moarte ne-a izbăvit Hristos, pentru că nu ținând preceptele Legii putem învia din ne-simțire în simțire, ci, așa cum spune Sfântul Pavel, prin credința propovăduirii, auzind cuvântul bunei-vestiri a Împărăției.
Dacă acel cuvânt este vrednic — sau chiar nevrednic fiind — dacă Dumnezeu binevoiește prin el să insufle viață într-un suflet, insuflarea pe care o primim devine un început de înviere. Întorcându-ne către Biserică și începând să vedem lucrarea și puterea Sfintelor Taine, de multe ori prin spovedanie și împărtășanie, când trăiești pe viu curățirea și învierea sufletului, începi treptat să devii tot mai simțitor. Astăzi simți câteva lucruri, mâine, în mod firesc, ar trebui să simți mai mult.
Paradoxal însă, după o primă fază a învierii, trecem printr-o a doua fază, pe care Părintele Sofronie o numea retragerea harului. În această perioadă, pierdem simțirea duhovnicească, ne regăsim parcă în starea de la început și simțim că am pierdut insuflarea și înțelegerile primite. Această a doua perioadă a nevoinței este, de obicei, cea mai lungă.
Totuși, ea nu este una tragică, ci una necesară. Având deja experiența harului, încercăm să rămânem credincioși acelei trăiri, iar această perioadă devine o călătorie spre însușirea harului într-un mod mai profund și mai desăvârșit. Părintele Sofronie spunea că primul har este ca o „mamona nedreaptă” — primit fără să-l merităm. Dumnezeu ne oferă gratuit o experiență a vieții duhovnicești, dar pe care nu reușim să o păstrăm. În timp, însă, cultivăm ceea ce, în a treia fază, va deveni același har, dar înmulțit și îmbogățit, până când va deveni însăși firea noastră, de neîndepărtat în veci.
Așadar, ne-simțirea duhovnicească este acea moarte din care nu paza Legii ne-a înviat, ci Hristos, prin lucrarea Lui și prin puterea cuvântului propovăduirii. Așa cum vedem la Luca și Cleopa, cărora „le ardeau inimile”, acest început de înviere, trecând prin faze paradoxale și minunate, ne conduce la învierea finală — harul dobândit printr-o viață de trudă, răbdare și rugăciune. Atunci, acest har devine însăși firea noastră, firea noastră cea dintâi, deși o dobândim cronologic mai târziu, dar care rămâne de nestrămutat în vecii vecilor.
Pr. Rafail Noica