Rugăciunea plină de durere a lui Hristos în Grădina Ghetsimani continuă neîntrerupt până în zilele noastre, o continuă Biserica noastră și Sfinții ei. Sfântul Porfirie iubea mult această rugăciune, trăia cu ea și ne-a lăsat-o ca prețioasă moștenire spre mântuirea întregii lumi. De la vârsta copilăriei avea un dor și o rugă către Domnul. Vroia să sufere precum Hristos și să poarte asupra sa durerea întregii lumi. Nu se putea desfăta de nimic din cele lumești și de foarte curând le-a părăsit pe toate în mâinile lui Dumnezeu. Nu dorea niciodată să arate că ceva este al lui, ca să nu se vadă nicidecum propria lui strădanie. Un lucru îl frământa necontenit și spunea: ”Văd cât de mult mă iubește Dumnezeu, însă eu nu pot să Îl iubesc precum mă iubește El”.
Astfel, Cuviosul Porfirie a purces până la sfârșitul vieții sale adunând durerea tuturor oamenilor. Cerea durerea, și astfel trupul lui a suferit și a îndurat nenumărate boli. Dorea el însuși să fie creuzetul durerii întregii lumi. Se nevoia pentru mântuirea tuturor. Vroia ca ”toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2: 4).
Acest lucru mi l-a sădit și mie, anume să mă doară de mântuirea a tot omul. Însă atunci când te străduiești pentru aceasta, de multe ori ești înțeles greșit chiar și de către ceii apropiați. Așa cum salvamarul care vrea să scape pe înotătorul care e pe cale să se înece, dar, dacă nu știe el însuși bine să înoate și înotătorul se repede peste el, se vor îneca amândoi. Acest lucru se întâmplă și azi. Oamenii se afundă în vârtejul problemelor lor și îi atrag și pe alții în această afundare. De aceea spun Părinții aghioriți: ”Când cineva este în primejdie, nu îi da mâna, ci toiagul tău”.
Lumea este chivernisită azi de diavol, stăpânul lumii, iar oamenii se află întru deznădăjduire, însă nu au cunoștința acestui lucru. Însă Dumnezeu, Sfinții, Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu știu aceasta prea bine. Sfinții au fost stăpâniți încă din viața aceasta de dumnezeiasca nebunie. Sfinții au înțeles că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său cel Unul Născut, nu doar pentru a se ruga pentru noi, ci și pentru a ne fi însoțitor, pentru a mânca împreună cu noi, pentru a ne atinge și pentru a-L atinge și astfel să ne vindecăm. Această dumnezeiască nebunie și dumnezeiesc har le avea și Sfântul Porfirie. Uneori îi aborda el pe oameni, alteori îl abordau oamenii pe el, și se vindecau. Însă mai presus de toate durerea era cea care îl stăpânea, era o simțire permanentă la el.
Unii cred că atunci când Sfinții își lasă harul ca moștenire, lasă ca moștenire și însușirile minunate și harismele lor. Ceea ce lasă însă mai ales este durerea. O cruce a martiriului, o povară. Aceasta a lăsat și Sfântul Porfirie. Binecuvântarea lui este cea mai mare povară.
Cuviosul Porfirie se emoționa foarte tare când vedea icoana cu Hristos în Ghetsimaní. Trăia în felul acesta rugându-se toată viața. Se îndestula cu aceste clipe. Trăia Patima lui Hristos în toată viața lui. Trăia clipele în care Hristos a suferit pentru om mai mult de când oricând altă dată. Împreună pătimea cu El, pentru că știa că Hristos pătimea văzând că, deși Își va da și sângele pentru oameni, tot nu se vor mântui toți oamenii. Și Sfântul Porfirie totdeauna iubea această clipă a lui Hristos și dorea de mic copil să simtă greaua povară, marea durere a lui Hristos.
”Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26: 38-39).
Un motiv pentru care s-a angajat ca preot la Policlinica Atenei chiar în ajunul războiului din 1940 a fost acela de a trăi alături de durerea oamenilor.
”Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27: 46).
Gheronda Porfirie mi-a povestit că odată pe când citea cele 12 Evanghelii în Joia Mare la Policlinica Atenei, când a ajuns la pasajul unde Hristos atârnat pe lemn exclamă: ”Eli, Eli, lama sabahtani”, în clipa aceea Dumnezeu i-a arătat în vedenie clar Crucea și cum era Hristos pe Crucea și spunea ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Atunci Cuviosul Porfirie s-a oprit. Mi-a spus: ”Nu am mai avut tăria să continui, am alergat în grabă în altar, mi-am aruncat puțină apă peste față, apoi mi-am revenit și le-am spus oamenilor: ”Iertați-mă, mi-am ieșit din fire”. Dar ce să văd? Toți plângeau cu mine. Și am citit din nou Evanghelia, de data asta cu bucurie. La sfârșitul slujbei mi-au spus: ”Ce a fost, Părinte, aceasta ce ne-ai făcut? Ne-ai făcut pe toți să plângem”…
Cuviosul Porfirie trăia Patima lui Hristos în toată viața sa. Și îmi spunea: ”Theodore, nu există o rugăciune mai mare decât să spui Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! și să stai îngenuncheat înaintea Celui Răstignit”.
A plecat din această viață cu Rugăciunea Arhierească pe buze și în toată viața lui trăia această unitate a Dumnezeului Treimic, unirea Tatălui cu Fiul. Însuși încerca în continuu să fie unit cu Dumnezeul Treimic, cu Hristos și de asemenea se nevoia să ne inițieze și pe noi în această unitate a Dumnezeului Treimic, spunând cu fiecare ocazie: ”Vă vreau ca toți să fiți una”. Totdeauna se lupta pentru unitatea Bisericii, a întregii lumi. Însă acest lucru era dureros, pentru că oamenii nu se pot uni cu Dumnezeu. Aceasta era durerea și drama Cuviosului Porfirie. Trăia durerea Dumnezeului Treimic, Care, deși a venit și S-a răstignit Hristos pe pământ ca să ne unească pe noi, oamenii, cu Tatăl Său, de 2000 de ani oamenii nu împlineau această măreție a unității Dumnezeului Treimic. Aceasta este cea mai mare durere a lui Hristos, pe care a trăit-o și încă o trăiește, și aceasta este și cea mai mare durere a Sfinților. Și a Sfântului Porfirie. Ne-a lăsat nouă, fiilor săi duhovnicești această moștenire a Rugăciunii Arhierești, anume cuvântul ”ca să fie una” (Ioan 17: 11). Poate prin lucrarea Harului să trăim și noi măcar într-o foarte mică măsură dragostea și unitatea cu Dumnezeu și în același timp să trăim și durerea oamenilor care nu ajung la această unitate, pentru că unitatea aceasta presupune ca mai întâi să aibă loc răstignirea noastră cea de bunăvoie.
În anii din urmă am trăit în Grecia vremuri de prosperitate și trai bun, în care ne-am înstrăinat unul de altul. Credeam că trăim raiul pe pământ. În ultimii ani și în ultimele zile însă trăim o criză economică nemaiîntâlnită și unică la nivel internațional, însă cu mult mai acută în Grecia.
Niciodată în ultimii ani grecii nu au fost însă atât de aproape unul de altul și, pe măsură ce criza se acutizează, vom ajunge să ne fim tot mai apropiați unii de alții. În cele din urmă, cred că această criză poate evolua către o mare binecuvântare a lui Dumnezeu și va fi milostivirea lui Dumnezeu pentru neamul elinilor și al romeilor, iar Rugăciunea Arhierească pe care a făcut-o Sfântul Porfirie cu puțin înainte de pleca din această lume să se dovedească pe parcurs a fi profetică, adevărată și esențială. Sfântul Duh se ruga în Sfântul Porfirie în ultima sa seară pentru mântuirea neamului elinilor, al romeilor, dar și pentru întreaga lume. Ceea ce a trăit în seara aceea, Cuviosul Porfirie trăia în toată viața sa.
Așa trăia Sfântul Porfirie. Precum Hristos cu puțin înainte de a intra în Valea Cedrilor și în Grădina Ghetsimaní, trăia durerea și Patima lui Hristos și cu puțin înainte de a încredința sufletul său iubitului Hristos a trăit și părăsirea din partea oamenilor. Sfântul Porfirie așa a trăit în această viață. Cu durerea lui Hristos Însuși și cu durerea că fusese părăsit de toți. Sfântul Porfirie chiar și azi, la doar câteva zile de la canonizarea sa, strânge rănile, durerile, calomniile, batjocurile, minciunile oamenilor care, deși îl numesc Sfânt, nu îl cinstesc ca Sfânt, pentru că nu îi urmează viața. La fel ca în timpul vieții, tot așa și după moarte, oamenii continuă să îl smerească pe Sfântul Porfirie. Un lucru e sigur: că el însuși a dorit asta, ca unul ce era și continuă să fie întru totul smerit. Schitul lui, mica Kavsokalivie, își continuă mersul cu smerenie, după cum smerit era el însuși. Se îngrijise chiar și de moaștele sale, ca să dispară după mutarea lor, așa încât oamenii să îl cinstească doar pe Hristos, iar nu pe el însuși. Să sufere doar pentru Hristos, Care a urât slava acestei lumi, și să urască păcatul care ne desparte de El. Sfântul Duh pe Care ni L-a lăsat după Cincizecime este atât de sensibil, încât Sfântul Pavel spune: ”Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4: 30). Cât de mult Îl întristăm pe Duhul Sfânt cu păcatele noastre.
”Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17: 11).
Mă rog ca Hristos cel Răstignit, pentru mijlocirile Sfântului Porfirie, să ne dea să pricepem cât de mult a suferit Dumnezeu și cât încă suferă. Cât de mult au suferit Sfinții pentru mântuirea întregii lumi. (…) Toți ne preocupăm de durerea noastră personală. Ce om poate să trăiască durerea lui Dumnezeu, care este copleșitoare și cu neputință de ridicat? Pentru că doar El iubește cu adevărată milostivire făptura Sa. Cuviosul Porfirie, trăind neîncetat durerea lui Dumnezeu, uita de propria sa durere.
A consemnat: Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul, https://www.pemptousia.ro/