Se întâmplă adeseori în lume, iubiţi fraţi, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, ca omul să se teamă mult. Se teme ca nu cumva să se îmbolnăvească, să păţească ceva, să-i facă cineva vreun rău, să nu reuşească, să nu propăşească, să-şi piardă bunul nume, să nu fie apreciat, recunoscut. Pentru mântuirea sufletului său nepieritor nu se sinchiseşte, nu se teme, nu se frământă din cale-afară, nădăjduieşte doar la mila Preaînduratului Dumnezeu, dacă, desigur, îi mai e aminte şi de asta şi îi mai pasă.
Împărate Ceresc e prima rugăciune, după ce I-ai mulțumit lui Dumnezeu că te-ai trezit. „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești”, adică le umpli, „vino și Te sălășluiește întru noi” – vă dați seama, ditamai Dumnezeu Duhul Sfânt să vină să stea în mine, și vine!, eu sunt templul Duhului Sfânt, nu?
Atunci când ne doare pentru aproapele nostru și îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioșează foarte mult și intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă.
Rugăciunea celui ce nedreptăţeşte pe alţii n-are în ea sensibilitatea delicată, dar pătrunzătoare, care se face luată în seamă de Dumnezeu. E ea însăşi grosolană, antipatică, cum e grosolan, antipatic autorul ei. Astfel, în acela se simte existenţa unor oameni loviţi de el.
Cum putem să înţelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, într-adevăr, fiindcă scrie şi Scriptura că mintea omului nu poate să cuprindă pe Dumnezeu, că gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile omului, precum cerul mai presus de pământ. Şi atuncea i-a dat omului, prin trăirea ascultării, să înţeleagă pe Dumnezeu.
Ia aminte la tine, o, tinereţe, dorind a te nevoi, să nu cumva să treacă zilele tale în răspândire. Să nu primeşti gândurile cele rele şi viclene, ca să nu obosească puterea ta în războiul vrăjmaşului tău. Să ai totdeauna pe dulcele Stăpân în cugetul tău, ca să se încununeze drumul nevoinţei tale. Aleargă iute în lupta nevoinţei tale, o, tinereţe, căci a sosit ziua şi s-a apropiat vremea când cei ce se ostenesc se încununează şi cei ce s-au trândăvit se căiesc.
Fără smerenie, nicio faptă nu este „binemirositoare”. Este ca și cum am zice: nicio mâncare nu este gustoasă dacă nu-i pui sare! Dacă nu pui smerenie, nicio lucrare de a ta, mică sau mare, nu are har. Nu are nici gust, nici mireasmă, nici frumusețe, pentru că nu există înlăuntru ingredientele necesare, care vindecă. Mândria este otrava care le pierde pe toate și orice ingredient necesar îl arată cu desăvârșire nefolositor. (Arhimandritul Efrem Filotheitul)
Ne aflăm în pragul perioadei Triodului. Biserica începe iarăşi un nou drum, un drum pieptiş poate, dar care are o mare însemnătate, întrucât ne conduce la adevărata odihnă. Principalul nu este faptul că-l parcurgem, ci felul în care o facem. L-am parcurs şi reparcurs de atâtea ori fără vreun rezultat esenţial. Pesemne nu l-am străbătut cum se cuvine, cu luare-aminte şi corect, şi astfel n-am dobândit un rod strălucit.
Cea dintâi Duminică, a Vameșului și Fariseului, Sfinții Părinți au mai numit-o „vestitoare” a luptelor celor duhovnicești, pentru că prin ea, ca o trâmbiță, ni se vestește pregătirea de război împotriva dracilor, în postul care vine.
Din Duminica Vameșului și a Fariseului începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui – şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilincioasă: „uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!” Uşile pocăinţei deschide-mi mie! – Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în nările noastre.
Suntem și azi în plină parabolă aceasta. Povestită de Hristos Domnul către „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cam ca acum.
Doi oameni s-au suit la templu să se roage: un fariseu și un vameș. Fariseul, învățător al Legii, mulțumea că nu este păcătos ca vameșul, pe care-l privea cu dispreț.
A te ruga cu adevărat înseamnă a sta cu mintea în inimă în prezența Domnului, adică a fi pe deplin deschis lui Hristos, fiind în comuniune cu El din adâncurile ființei noastre. Sfântul Apostol Pavel scrie că Duhul Sfânt ne învață cum să ne rugăm, cu suspine prea adânci pentru a le exprima în cuvinte (Romani 8, 26). Ca să spun adevărul, nu mă aflu încă acolo, nici pe departe. Am nevoie de cuvinte în rugăciune pentru a nu-mi lăsa mintea să rătăcească.