
După cum, de altfel, a spus-o şi Nietzsche, nu are importanţă viaţa veşnică [în sine], ci faptul ca eu să fiu viu, veşnic. Sau altfel spus: nu mă interesează supravieţuirea [singulară] în veşnicie a vreunei părţi a fiinţei mele, a sufletului, de pildă. Asta nu este tocmai similar cu a avea existenţă veşnică, că voi putea să mă bucur, să iubesc, să mă desfăt sufleteşte şi trupeşte de ceilalţi…
Faptul acesta, anume că esenţa omului nu este doar sufletul, constituie de altfel şi revoluţia umanistă pe care o aduce creştinismul.
















