Părintele Roman Braga, supraviețuitor al experimentului Pitești la Universul Credinţei, TVR.
Născut în 1922 în Basarabia, închis peste 10 ani în temnițele comuniste, arestat în două rânduri, ultima oară cu „Rugul Aprins”. Misionar al Ortodoxiei în ultimii 40 de ani în America de Sud și de Nord.
Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre. Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei.
Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-am atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul.
Precum în cele ale harului există mijloace ajutătoare ce fac să prisosească sporirea în timp şi cantitate, aşa şi în latura înşelării există cele ce contribuie la micşorarea ei.
În latura harului, când cu harul lui Hristos călătoreşte omul pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a poruncilor, după măsura înţelegerii sale, dacă adaugă la această călătorie a sa smerenie şi bună dispoziţie în slujirea dragostei, se măreşte doza harului şi a iluminării.
Parafrazându-l pe Marin Preda, cu care „timpul n-a mai avut răbdare”, încep să mă tem că moartea ne va gasi la fel de nepregătiţi ca întotdeauna. Părinte, mai avem noi vreme să căutăm şi în acelaşi timp să şi găsim calea spre mântuire?
Apăi, cine va nădăjdui cu toată fiinţa sa la mântuire şi se va înarma cu post, cu rugăciune, cu nevoinţă, cu retragere în sine, acela cu siguranţă va găsi calea.
Sfinții părinți ai Bisericii afirmă că postul este întru totul duhovnicesc. Abstinența de la mâncărurile de toate felurile și grase nu are decât un singur scop: întărirea sufletului pentru a rezista în războiul dus de trup (împotriva poftelor și a patimilor), spre a se arăta biruitor și a primi de la Dumnezeu, Dătătorul Legii, cununa neveștejită a biruinței.
Sfântul Vasile cel Mare definește postul ca înstrăinare de rele, spunând:
„Ia aminte de tine însuți”, adică: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuți. Altceva suntem noi înșine, altceva cele ale noastre și altceva cele din jurul nostru. Sufletul și rațiunea suntem noi înșine, întrucât arn fost făcuți dupa chipul Creatorului. Trupul și simțurile Sale sunt cele ale noastre. Averile, artele și meseriile sunt cele dimprejurul nostru.
– Ce spune deci această poruncă?
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut” (adică, e surprins de păcatul sau, căci el se crede că nu este atât de rău la urma urmelor)
De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşealelor.
Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.
Invitat: Înaltpreasfinţitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie; (Transcrierea conferinței)
Data:14 octombrie 2011; Locaţia: Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
00:01- La Iaşi am venit de trei ori până acum. Prima oară am venit la Iaşi în urmă cu opt ani, când îl însoţeam pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Hristodul, iar pe atunci era aici Mitropolit al Moldovei Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Era o seară rece, aşa cum sunt iernile la Petru Vodă, iar aerul cu miros de brad îmi dădea senzaţia că păşesc într-o lume a prospeţimii şi a unei înserări cernute din murmur de rugăciune.
Cu o astfel de stare am păşit în chilia părintelui Iustin Pârvu și, ca de fiecare dată, maica Iustina ne-a ajutat să ajungem mai lesne la dânsul. Era tăcut în seara aceea părintele, dar cu toate astea, auzind că veneam de la copiii de la Paltin, privirea i s-a luminat dintr-odată şi un zâmbet discret i-a apărut în colţul urii.
Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul începătură a vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş.
Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii, sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, Se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţuri.
Se deschid uşile pocăinţei, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an şi de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viaţa viitoare, iar ca ţel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălţare.
Aşa cum o clădire înaltă este prevăzută cu o scară, pentru ca pe treptele ei oamenii să poată urca uşor până la etajele de sus, la fel şi diferitele zile din an sunt trepte pentru urcuşul duhovnicesc şi pentru înălţarea noastră. Dintre acestea fac parte în primul rând zilele Postului Mare şi ale Sfintelor Paşti.
Biserica Ortodoxă se va afla la 22 februarie 2015, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, a patra din perioada Triodului. La Sfânta Liturghie se va citi pericopa din Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele de la 14 la 21:
Zis-a Domnul: dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor.
Iertarea este mişcarea sufletului prin care descoperim, pe de o parte, că avem nevoie să primim şi să oferim iertare, dar că nu ştim şi nu putem s-o facem şi, pe de altă parte, că nu e nevoie decât să o cerem de la Dumnezeu.
Iertarea este dragoste, iertarea este mila lui Dumnezeu trecută în mine, pe care eu o trec aproapelui meu sau celui care m-a rănit sau mie, şi zic: „Doamne, vino Tu şi iartă!”. „Numai Dumnezeu iartă!”, spun atât de bine, dar fără să ştie bine ce spun, mulţi din cei ce refuză să ierte… Ei mărturisesc jumătate din taina iertării. Cealaltă jumătate este faptul că Dumnezeu nu iartă undeva ci în sufletul omului.
Cât este de cumplit să nu iertăm aproapelui nostru greşelile sale! Oare noi ştim ce se petrece în inima lui? Poate că se pocăieşte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru necazul pe care ni l-a făcut, iar noi, nevrând să ştim de nimic, le refuzăm iertarea cu grosolănie şi fără milă.
Amintiţi-vă cum ierta Domnul: cum l-a iertat pe tâlhar pe cruce, cum a iertat pe vameşi şi pe curvele ce I-au spălat picioarele cu lacrimi. Iar noi suntem adeseori fără milă, adesea ne îndărătnicim, neiertându-l pe aproapele nostru.
Troparul Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat, glasul al 4-lea:
Strălucit voievod al adevăratei Oşti a Împăratului Ceresc ai ajuns, Fericite Teodor, purtătorule de biruinţă; că înţelepţeşte te-ai luptat cu armele credinţei şi mulţimile demonilor le-ai biruit şi adevărat biruitor te-ai arătat. Pentru aceasta pe tine cu credinţă pururea te fericim.
„Trebuie să învăţăm nu doar să-l acceptăm pe aproapele nostru, ci, de asemenea, să ne acceptăm pe noi înşine; avem tendinţa să considerăm prea uşor că ceea ce ne place despre persoana noastră este sinele nostru autentic, în timp ce tot ceea ce noi şi ceilalţi găsesc că este urât în privinţa noastră este doar întâmplător.
Eu sunt sinele real, atractiv, împrejurările îmi denaturează intenţiile bune, falsificând tonalitatea celor mai bune impulsuri ale mele.