Cum anume? Cred că știți deja: curățiți-vă conștiința, înviorați-vă credința și dragostea către Domnul, înnoiți făgăduința îndreptării în toate privințele și apropiați-vă cu frică evlavioasă, dar și cu îndrăznire plină de nădejde , încredințându-vă în mâinile Domnului, Care dorește mântuirea.
Făcând aceasta, să-l contemplați cu mintea pe Domnul Însuși cum împărtășește – fiindcă El este Cel ce împărtășește, iar mîinile preotului sunt doar unealta.
Fraților, vremea potrivită pentru pocăință e chiar timpul de față. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmașului. Dacă însă cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele și a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viața de acum, pentru mine și acesta-i fericit.
Căci, viețuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peștele din năvod. Peștele, atunci când e în apă, de-i prins și rupe mreaja, se repede către adânc și scapă. Dacă însă e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuși.
Ah, frate! Nu te lasa înșelat de simțurile tale și de plăcere! Chiar dacă deocamdată aceste plăceri deșarte nu-ți pricinuiesc mult rău, dar după puțin timp îți vor pricinui. “Dacă iubești cele deșarte, ele se preschimbă în rele” zice Fericitul Augustin.
Cel ce voiește să guste toate cele îngăduite și neoprite, se deprinde, de câtăva vreme, să guste și cele neângăduite sau oprite și nelegiuite, precum s-a întâmplat cu poporul Israil:
Preţuirea arătată sfintelor moaşte de către Biserică demonstrează atenţia cu care ele au fost cinstite. Astfel, deasupra mormintele care păstrau trupurile sfinţilor s-au zidit biserici încă de la început, mai mici şi mai mari, până la măreţele catedrale contemporane.O altă parte dintre moaşte a fost depusă în interiorul bisericilor, antrenând pelerinaje spre locurile unde se aflau, prilej cu care Biserica celebra serviciile liturgice, în timpul cărora se săvârşea Jertfa euharistică şi se cântau imnuri. De aceea, s-a procedat şi la transportarea moaştelor din loc în loc, pentru a se înlesni credincioşilor pioşi posibilitatea de a le cinsti după cuviinţă.
Prin natura sa, omul trăieşte angajat de griji, preocupat lăuntric, implicat fiind în întregime, dovedindu-se responsabil de sine şi de lume.
Grija poate fi năzuinţă, dar şi degradare.
Grija poate izvorî din bucuria de a trăi ori din frica de a trăi.
Lucrul cel mai preţios pe lume e să cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem, măcar în parte, voia Lui.
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se predea întru toate voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu întristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău.
Binecuvantata fii, inchisoare ! – o povestire reala, plina de durere si de credinta. Cartea, lucrare autobiografica, a fost scrisa de romanca Nicole Valery Grossu, in limba franceza. In anul 2002, aceasta carte a ajuns pe ecrane, intr-un film semnat de regizorul roman Nicolae Margineanu.
Acesta este primul film romanesc care arata chinurile si umilintele la care au fost supuse detinutele politice (femei) din inchisorile comuniste din Romania.
Postind am înveselit nădejdea mea în Tine, Domnul meu, Care vei veni din nou.
Postul grăbeşte pregătirea mea pentru venirea Ta, singura nădejde a zilelor şi a nopţilor mele.
Postul face trupul meu sa fie mai subţire, astfel încât ceea ce rămâne să poată străluci mult mai uşor odată cu sufletul.
În măsura în care ai inima înfrântă și smerită, devii tot mai liber interior și atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Și nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieții noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.
A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viață reală. Iar a trăi în trufie este o viață artificială. De aceea, de câte ori ești umilit, rabdă și roagă-te:”Doamne, primește aceste umilințe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilințele mândria de care nu mă pot izbăvi de bunăvoie!”
„La «Canal», l-am avut duhovnic pe părintele Evghenie, tot un om simplu. El m-a determinat să mă fac călugăr. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia «Scara» Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau la el preoţii şi călugării catolici. Toţi îl admirau. Nu avea lecturi, dar recita pe Sfinţii Părinţi.
Avea o memorie extraordinară. El m-a influenţat cel mai mult. La un moment dat, mi-a spus: «Să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop».
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice:
Părinte, asistăm la o pasivitate generală şi la o paralizie a voinței poporului român, încât aproape nu mai este nicio reacție, nici atitudine față de toate aceste bombardamente anticreştine. Cum se explică acest fapt?
Asta şi pentru că sărmanul popor nu mai ştie ce să creadă, nu mai are încredere în niciun lider politic, în niciun formator de opinie, nici în Presă sau televiziune.
Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe. Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească.
Iar cu bucuriile lumeşti nu „se umple” sufletul omului, ci mai degrabă îl umplu cu balast. Atunci când simţim bucuria duhovnicească, nu o mai dorim pe cea materială. Sătura-mă-voi când, mi se va arăta slava Ta.
Arhimandritul Nicodim Kabarnos – τεριρεμ TERIREM. Fragment dintr-un concert de muzică bizantină susținut în Muntenegru.
Precum noaptea, sfârşindu-se, ziua începe a lumina, iar mai-nainte de răsăritul soarelui întunericul se amestecă oarecum cu lumina până când întunericul nopţii va trece desăvârşit, iar lumina zilei următoare cu totul se va fi întors, tot aşa şi sfârşitul lumii acesteia de acum.
Petru: Cum se înţelege aceasta, rogu-te: că în vremile cele mai de pe urmă atâtea se vor arăta despre suflete câte mai-nainte erau ascunse? Oare nu, cu adevărat, lumea ce va să fie ni se va arăta ca să o vedem prin descoperiri luminoase?
Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinți prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre.
Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit.
Trăim într-o vreme de cumpănă. Experienţa unei societăţi robotizate a îngrozit lumea. Omul fără Dumnezeu este monstruos, iar societatea care nu ţine cont de suflet este mecanism nimicitor. Natura şi viaţa însăşi suferă.
Nu suntem mulţumiţi cu lumea, dar în răzvrătirea noastră nu am creat decât o lume a dezastrului. ”Progresul”[1] civilizaţiei a adus o dată cu el şi forţele autodistrugerii. Sunt bariere ale naturii şi vieţii care nu trebuie atinse, or oamenii le-au depăşit şi le-au folosit spre rău, iar natura se răzbună.