„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, suire grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşază în vistierie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină”. (Sfântul Grigorie Sinaitul)
A) Iertaţi ca să fiţi iertaţi
Domnul îl vindecase pe cel demonizat la poalele Muntelui Tabor (v. Matei 17,14-23), apoi, în continuare, S-a întors cu ucenicii Săi în Capernaum (v. Matei 17, 24), în casa soacrei lui Petru; ucenicii se aflau acum împreună, discutând diverse teme. Au atins şi tema iertării aproapelui. Petru, având în minte tradiţia iudaică, care punea limite iertării (de trei ori puteai să-l ierţi pe aproapele tău), L-a întrebat pe Hristos: Doamne, de câte ori va greşi fratele meu faţă de mim şi eu îi voi ierta? Oare până de şapte ori? (Matei 18, 21).
Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.
Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.
Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.
Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie că nu suntem pregătiţi încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim faţă către faţă pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionată, un adevăr necondiţionat, o dreptate necondiţionată. Iar în faţa acestei frumuseţi, acestei dreptăţi şi acestui adevăr – în faţa sfinţeniei dumnezeieşti –, stăm fără răspuns.
Postul, culcatul pe pământul gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi, nu numai de bărbaţi, ci şi de femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredinţat purtarea de grijă a atâtor suflete, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe atât de înalte, şi chiar cea mai mare parte din bărbaţi ! Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii în înălţimea trupului (I Regi 10, 23); şi chiar cu mult mai înalţi ! Nu-mi căuta pentru preoţie oameni care întrec în înălţime pe ceilalţi numai cu un cap ! Ci pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoşi, ca să nu spun chiar ceva mai mult. E vorba de primejdii cu mult mai mari!
Lavra Poceaev este una dintre cele mai mari lavre ale Ucrainei de astăzi. În vechea Rusie numai mănăstirile foarte mari, cu mai multe biserici, cu un număr impresionant de călugări şi cu o funcţionare neîncetată din momentul înfiinţării, erau numite lavre. Lavra Poceaev are astăzi aproximativ 100 de călugări şi peste 200 de persoane în ascultare.
Toaca este o rugăciune adusă lui Dumnezeu, marcând trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Bătută la diverse ore, toaca punctează timpul de peste zi, chemând la rugăciune și slujbă. Atât creștinii din lume, cât și călugării, cunosc sunetul bătutului în toacă, ce îi cheamă zilnic la rugăciune. Baterea în toacă, înainte de începutul slujbei, cheamă pe toți creștinii în Biserică.
Toaca nu este o creație pur estetică sau culturală, ci ea este un text liturgic cuprins într-un act liturgic, este o rugăciune, este un mijloc de înălțare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marchează trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cântecul toacei face legătura între pământ și cer, între uman și divin, între ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște.
Dintre dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei dintâi, care se ridică cu luptă, sunt cei încredinţaţi cu poftele lăcomiei pântecelui, cei ce ne furişează în suflet iubirea de argint şi cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toţi ceilalţi vin după aceştia să ia în primire pe cei răniţi de ei. Căci este cu neputinţă să cază cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate turbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncări, sau bani, sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de dracul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea. Nici de mândrie, cel dintâiu puiu al diavolului, nu va scăpa cineva, dacă n-a smuls din sine iubirea de argint, rădăcina tuturor răutăţilor, dacă şi sărăcia smereşte pe om, după înţeleptul Solomon.
„Cine nu se leapădă de sine, nu poate să vină după mine.” Cine nu poate să întrebe şi cine nu se poate pleca sfatului unui părinte duhovnicesc, sau nici măcar nu-l caută, nu găseşte pe Iisus. Dacă totuşi vrea să se ţină de urma lui Dumnezeu, dar fiind cu inima şi mintea întinate de plăcere şi mândrie, dă de înşelăciuni. De aceea-s rânduiţi duhovnicii, să cumpănească duhurile ce le străbat mintea, să cunoască măsurile fiecărui ins şi încotro îi înclină cumpăna.
Încă de mult mărturisea Proorocul Iordanului că: „Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din Cer”. Dar tot aşa zic şi cei înşelaţi. Cum să prindem înşelăciunea din urmă? Foarte uşor de prins.
Atunci când omul le vede pe toate cu gânduri bune, se curăţeşte şi este dăruit cu dar de Dumnezeu. Prin gândurile cele de-a stânga el îi judecă şi îi nedreptăţeşte pe ceilalţi, împiedicând astfel venirea harului dumnezeiesc şi lăsându-l pe diavol să lucreze liber în el.
Sursa: Radio Trinitas
Semnul crucii este nouă
Scutul cel mântuitor
Care depărtează răul
Şi ne dă la toate spor.
Cei care cercetează unele ca acestea să răspundă la următoarele întrebări: De unde vin bolile? De unde beteşugurile trupului? Că nu se poate spune că boala este necreată, dar nici că este creaţie a lui Dumnezeu. Nu! Fiinţele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor şi au fost aduse la viaţă având desăvârşite toate mădularele; se îmbolnăvesc atunci când îşi pierd starea naturală de vieţuire; îşi pierd sănătatea sau printr-o vieţuire rea, sau dintr-o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se înrăieşte când se îndepărtează de starea lui naturală!
„Fără credinţa în Înviere, mai toată suferinţa devine absurdă, lipsită de sens; ea poate îmblânzi sufletul îndărătnic, însă nu îl vindecă de mândria ce se ascunde în străfundurile lui; ea îmbogăţeşte experienţa vieţii; însă fără rugăciune nu duce sufletul către nepătimire; treptat, ea omoară şi trupul şi inima şi mintea, fără ca ele să se desăvârşească în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Arhim. Efrem Vatopedinul este Egumenul Sfintei și Marii Mănăstiri Vatopedi din Muntele Athos.
(…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.
Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Acum, când mintea-mi este încă întreagă, vreau să vă dau câteva sfaturi. De mic copil mă aflam tot în păcate. Când m-a trimis maica mea să păzesc vitele pe munte – căci tatăl meu, fiind săraci, plecase în America să lucreze la canalul Panama pentru noi, copii săi -, pe când păşteam vitele, citeam silabisind viaţa Sfântului Ioan Kalivitul.