A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.
Sursa: Radio Trinitas
Acest părinte vrednic de pomenire, împreună cu fratele său, Anastasie, au fost cei mai apropiaţi ucenici ai Sfântului Ierarh Calinic. Era de loc din împrejurimile oraşului Bucureşti. În anul 1830 intră în obştea Mănăstirii Cernica, unde primeşte îngerescul chip al călugăriei, prin mâinile marelui stareţ.
Trăim într-o lume în schimbare. Peste tot viață, moarte, trecut, îmbătrânire, generații, treceri de la o etapă la alta. Oamenii devin ceea ce părinții lor au fost, copiii ajung tineri și apoi adulți, bătrânii se prefac în pământ și suflete, peste tot spectrul morții neîndurătoare bântuie stăruitor.
Asta e însă de când lumea și pământul. Dar stilul nostru de viață accentuează schimbarea și trecerea într-un așa hal, încât uneori, dacă avem urechile inimii ciulite, acest dans al vremelniciei devine dureros, pătrunde în sufletul nemuritor și contaminează cu neființă temeliile veșnice ale inimii.
În viaţa de slăvire închinată lui Dumnezeu pe care o trăim în Biserica noastră şi, după cum ni se istoriseşte, mai cu seamă la marile sărbători, trăim prezenţa Sfinţilor Îngeri, pe care, însă, cei mai mulţi oameni i-au “exilat” în lumea fanteziei şi a mitului. Îngerii sunt, însă, fiinţe cereşti reale create de Dumnezeu înainte de crearea lumii materiale (văzute) şi a omului, după cum mărturisim şi în Simbolul de Credinţă: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Lumea spirituală nevăzută este prima dintre creaţiile lui Dumnezeu, iar lumea materială, cea de-a doua creaţie.
Sursa: Radio Trinitas
Am putea spune că puterea de a face rău ne-a fost dată de Dumnezeu? Da, am putea spune dar nu ar fi o remarcă întru totul corectă. Am primit de la Dumnezeu putere, fără nici un fel de obligație. Pe românește spus, avem puterea de a face bine și rău, alegerea este a noastră ce anume vrem să facem cu ea. Am primit voință liberă împreună cu puterea.
A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere.
„Mulţi părinţi spun că fiecare creştin trebuie să se cerceteze pe sine, să-şi facă o analiză zilnică, să vadă cele bune şi cele rele.
Starețul unei mănăstiri îl reprezintă pe Hristos. El lucrează în numele lui Hristos și al ierarhului respectiv. Deci, cum a lucrat Domnul pe pământ, așa trebuie să lucreze și starețul. Adică să fie om al rugăciunii, să iubească până la jertfă pe Hristos, Biserica, pe fiii săi duhovnicești, pe săraci și pe toți oamenii. Să iubească postul, tăcerea, citirea sfintelor cărți, slujbele din biserici, ascultarea, spovedania și să fie smerit.
A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.
Mesia devenise deja un termen tehnic în perioada Noului Testament, fiind tâlcuit prin „Hristos”. Termenul apare de puţine ori ca atare în Evanghelii, dar traducerea sa grecească, Hristos, este folosită masiv, intrând în componenţa numelui Mântuitorului, Iisus Hristos. Care este semnificaţia cuvântului?
Despre dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma poruncilor Lui.
Întregul sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui dumnezeieşti.
Nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.
Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa.
Sfânta noastră Biserica prăznuieşte astăzi pomenirea Sfinţilor şi intru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintâi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cât de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cântă în toate zilele prin sfintele biserici?
Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie si aceeaşi vârstă; apoi si din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingaşe trupului. Insă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare şi de săturarea pântecelui.
– Povestiţi-ne, părinte, ceea ce nu putem deduce noi din cărţi despre părintele Sofronie; cum era în viaţa de zi cu zi?
– Père Sofronie era un om de o simplitate deosebită; îl puteai aborda foarte uşor. Cu toate că noi aveam un mare respect pentru el, nu impunea formule exterioare protocolare, cu alte cuvinte, nu menţinea un formalism exterior. De pildă lunea dimineaţa când se aduna toată obştea mânăstirii şi ni se adresa, nu ne numea „copiii mei” ci ne socotea întotdeauna egalii lui şi ne spunea simplu „fraţi şi surori”. Era de o simplitate totală, dar avea un dar al cuvântului extraordinar.