“Avem nevoie de cât mai multă rugăciune!”

Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia când a îmbrăcat schima. De aceea să preţuim rugăciunea unui monah… Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta. Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile…

Continuare …

Sfântul Nicodim Aghioritul, strateg al „războiului nevăzut“

Cuviosul Nicodim Aghioritul, autorul cărţii „Războiul nevăzut“, al „Pidalionului“ şi cel căruia i se datorează prima tipărire a „Filocaliei“, s-a născut în anul 1749 în oraşul Naxos, din insula cu acelaşi nume. Trăitor într-o epocă de prefaceri sociale şi culturale istorice în Europa, Cuviosul Nicodim a dat dovadă de o uimitoare clarviziune prin îndemnurile sale de aprofundare a canoanelor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, adresate celor care, declarându-se „moderni“, proclamau învechirea şi inadecvarea învăţăturilor Bisericii la noile vremuri.

Continuare …

Slujitorii şi robii aleargă, dar stăpânul rămâne liniştit şi în pace

Toate zidurile temniţei tale, o, suflete al meu, constau în teama ta faţă de lume, de dorirea ta faţă de lume şi de gândurile tale despre lume. Toate aceste ziduri tu ţi le-ai construit singur după informaţiile simţurilor provenite de la materialul oferit, material care este cu adevărat mai fragil ca spuma.

Continuare …

Adevărata detaşare faţă de lucruri nu este dezgust, nici dezinteres

Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.

Continuare …

De ce desfrânarea îl îndepărtează atât de mult pe om de Dumnezeu?

Ne este foarte greu să ne rugăm pentru persoanele care au căzut în păcatul desfrânării. Renunţarea la Hristos şi păcatul desfrânării înalță un zid între om şi Dumnezeu, prin care ne este foarte greu să înălţăm rugăciuni pentru rude şi pentru aproapele şi chiar pentru preoţi. Aşa cum renunţarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel spunem şi despre desfrânare, mai ales dacă după săvârşirea lui nu urmează căinţa şi smerenia.

Continuare …

Mărturia stareţului Efrem Vatopedinul despre părinte Efrem Katunakiotul

Stareţul Efrem Vatopedinul povestea cândva mâhnirea pe care a simţit-o atunci când, mirean fiind, Stareţul i-a prezis că va deveni monah şi preot (aceasta deoarece voia să devină preot de mir).
„Eu purtam o corespondenţă cu Părintele Efrem Katunakiotul înainte de a-l cunoaşte personal. Prima dată când am venit eram student (aveam vreo 19-20 de ani) şi doream foarte mult să îl cunosc pe Părintele Efrem.

Continuare …

Cumpărăm viaţa veşnică prin moartea noastră de bunăvoie

Cine simte pe Unul Dumnezeu, acela simte şi tot ceea ce este al lui Dumnezeu, căci, fiind în Dumnezeu, în El le vede pe toate – şi sine şi pe ceilalţi. Cel ce are simţurile duhovniceşti deschise ştie să vadă, să tacă şi să simtă duhovniceşte, acela înţelege despre ce se vorbeşte aici. Iar cel ce nu înţelege are simţurile sufleteşti vătămate.

Continuare …

Rugăciune pentru nevoinţa noastră duhovnicească

– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Cum ceri să-L iubeşti pe Dumnezeu, de vreme ce nu te-ai curăţat de patimi?”. Este cumva obrăznicie ca cineva să nu se fi curăţat de patimi şi să dorească să-L iubească pe Dumnezeu?
– Nu. De ce să fie obrăznicie? Se nevoieşte cineva să se cureţe de patimi şi în acelaşi timp vrea şi să-L iubească pe Dumnezeu.

Continuare …

Iubirea desăvârșită alungă teama

Voi, cei zidiți din pământ, priviți la toate dimensiunile vieții și veți conștientiza cât de adevărată este această frază: iubirea desăvârșită alungă teama. Când dragostea este prezentă, teama nu-și are loc! Când dragostea lipsește, domnește teama.
De unde provine teama? Din lipsa dragostei. Și dragostea, din ce este constituită?

Continuare …

Nu trebuie să ne complicăm judecând pe unul şi pe altul…

Lumea este obişnuită să spovedească nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema mărturisirii şi a unor păcate, pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut (Iacov 4, 17). Este o dezlegare pe care ţi-o dă duhovnicul când te întreabă: Eşti pregătit de împărtăşire? N-ai cumva vreo răutate în suflet ascunsă, duşmănie de moment, ranchiună cu cineva?

Continuare …

„Să fiți stânci!” – cuvinte de întărire în necazuri ale Sfântului Porfirie Kavsokalivitul

Viața prezentă este o permanentă luptă împotriva răului și a multiplelor forme pe care acesta le îmbracă, în păcate și patimi, suferințe și încercări, boli și dureri. Unii gustă din cupa amară a necazurilor din fragedă copilărie, clipe în care nu doar că nu ar fi trebuit să cunoască apăsarea sau gravitatea lor, ci nici măcar de faptul că ele există n-ar fi fost nevoie să afle. Alții dau față în față cu ea mai târziu dar, cu toate acestea, suferința face parte din viața omului căzut.

Continuare …

Arhim. Emilianos Simonopetritul în îmbrățișarea lui Dumnezeu

Fragment dintr-un rezumat al conferinței „Viața și învățătura Preacuviosului Gheronda Emilianos Simonopetritul” ținută de Arhim. Elisei, Starețul Măn. Simonos Petra, la Kalamaria, în Postul Mare din 2019
Unul dintre monahii săi, care și-a notat amintirile despre Arhim. Emilianos, ne invită să vedem în el un om care nu se mulțumea cu viața prezentă. Un om care se nevoia să depășească limitele acestui spațiu și timp, pentru a găsi o nouă viață, unde își potolea foamea și își stingea setea pe care le încerca în cele mai adânci ale lăuntrului său.

Continuare …

Unicul lucru valoros în această viaţă este să-L înţelegem pe Dumnezeu şi planul Său

Încotro ne îndreptăm? Vedem că sfârşitul vieţii noastre vine odată cu moartea, şi asta pentru că există un oarecare adevăr în acest lucru, dar şi din pricina necredinţei noastre, căci suntem necredincioşi.
Suntem asemeni pruncului care creşte în pântecele mamei sale până se face destul de puternic încât să-l poată părăsi. Iar în momentul în care acesta părăseşte pântecele, dacă stăm şi ne gândim mai bine, moare. Vrea oare cineva să se întoarcă în pântecele matern?

Continuare …