
Să nu vorbim în plus, să nu osândim și să nu ne facem planuri deșarte

După îndătinata tradiţie liturgică, înainte de începerea Postului Mare parcurgem o perioadă de trecere numită în popor săptămâna albă, a brânzei ori a untului.
„Căci vine ceasul când toate acestea din jurul nostru care par a fi esențiale se vor sfârși, când cele efemere ale lumii vor pieri, când măștile vor cădea și adevărul va ieși la iveală. Acela este „momentul adevărului”, în care se hotărăște veșnicia noastră. Dacă am fi conștienți de importanța acestui „moment al adevărului” oare am mai alerga după atâta zădărnicii cu care ne umflăm mintea și ne irosim sufletul? Oare am mai asculta atâtea voci înșelătoare? Oare ne-am mai bate joc de sufletul nostru făcând lucruri de rușine?” PS Macarie al Europei de Nord.
Statisticienii socotesc că pe fața pământului există un miliard și jumătate de locuitori. Dintre toți aceștia nu există nici măcar o singură persoană care, folosindu-și însușirile minții, să vă poată spune ce se va întâmpla cu lumea la sfârșitul veacurilor și ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Și toate miile de milioane de oameni care au trăit pe pământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici un chip, prin însușirile minții lor, cu hotărâre și fără tăgadă, despre sfârșitul lumii, și ce ne așteaptă după moarte – ceva ce să putem pricepe cu adevărat, cu mințile și cu inimile noastre.
Totuși, moartea nu este atât de înfricoșătoare cum este judecata care are loc în acel ceas; deoarece, când iese sufletul din trup, îl întâmpină mulțime de îngeri, dar se adună și mulțime de draci; îngerii îi arată faptele lui cele bune, iar dracii pe cele rele. Și totuși, așteaptă să vină din Cer hotărârea osândirii lui, și iarăși, nădăjduiește la mântuire.
Dacă nu-ţi dai seama acum, n-ai să-ţi dai seama niciodată! La Judecată, acolo ne dăm seama dacă am răspuns sau nu chemării pe care am avut-o şi anume aceea de a deveni ca Dumnezeu. Aceasta este chemarea omului: Să devină sfânt, ca Dumnezeu.
Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul.
Iubirea, element fundamental în relațiile dintre creștini, ca mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, este aceea care restaurează prin har și integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiți. Ea menține legătura vie între cele două lumi în care acționează Biserica și determină uneori schimbări radicale, orientând viața spre înțelegerea și apropierea de semeni și de cei trecuți la cele veșnice.
Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce “au adormit întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice“. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi.
Pregătirea ce avem a face în vederea acestei Sfinte Taine se împarte în trei: înainte, în timpul şi după împărtăşire.
Legea duhovnicească funcționează întotdeauna impecabil. Plăcerea irațională, ilegală, egoistă, sfârșește în durere. Dulceața aduce amărăciune. Cum se va elibera acum omul de durere, de acea amărăciune care-l obosește atât de mult? Trebuie să se ostenească, să-l doară, să se lupte, ca să depășească durerea, adusă de plăcerea irațională, și să se elibereze de ea. Cum se va face aceasta? Prin lupta ascetică cu stăruință, cu răbdare, așa cum am primit-o de la cei dinaintea noastră. (Pr. Moise Aghioritul)
Cum pot creștinii să-și protejeze copiii care, frecventând școala, au acolo contact cu pornografia, cu drogurile și altele, și se întorc acasă cu obiceiuri rele?
Frica de Dumnezeu nu este o frică psihologică, ci este un dar al lui Dumnezeu.