După Vecernie, când maica Efremia a ieşit pentru prima dată din biserica mănăstirii care urma să-i devină mănăstire de metanie, a simţit că i se înalţă inima spre ceruri, atât era de entuziasmată. Harul sfintei mănăstiri era atât de puternic, încât aproape o copleşise. S-a aşezat la umbră, lângă unul dintre zidurile bisericii, ferindu-se din calea mulţimii de oameni care ieşeau de la Vecernie si a început să plângă de emoţie: îi curgeau lacrimile din ochi aşa cum curgea apa din gura făpturii de piatră care străjuia fântâna din mijlocul curţii interioare a mănăstirii.
