– Părinte, mereu sunt înştiinţată de suferinţa celor din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile lor?
– Fă răbdare, sora mea, şi nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu. Din toate încercările prin care am auzit că trece familia voastră, am înţeles că Dumnezeu vă iubeşte şi îngăduie toate necazurile acestea pentru o deplină curăţire duhovnicească a familiei.
De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic.
Cum să ne angajăm pe calea smereniei şi a pocăinţei? Este dificil să vorbeşti despre asta în mod valabil pentru fiecare. Cred însă că iniţiativa îi revine lui Dumnezeu. Mă gândesc la Sfântul Pavel pe drumul Damascului. Cunoaşteţi istorisirea: mergea la Damasc pentru a persecuta pe creştinii de acolo şi are această experienţă a întâlnirii nemaipomenite, uluitoare cu Iisus Hristos.
Trăsătura caracteristică a fiecăruia dintre noi este temelia trecerii în veșnicie. Dacă suntem liniștiți și pașnici, vom intra în rândul sfinților și al îngerilor. Asupra lor Domnul a revărsat darul harului Său, și în sufletele lor nu-și află loc însușiri din lumea aceasta.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că primim folos prin strălucirea cu care prăznuim o sărbătoare în Biserică. Chiar de am pogorî toate stelele din cer pentru a împodobi biserica pentru praznic și chiar de am cânta toate cântările care îi sunt închinate, dacă facem acestea doar ca să ne întoarcem la starea noastră de dinaintea praznicului, nu am dobândit niciun folos.
Oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu sunt mereu nemângâiaţi şi de două ori chinuiţi. Cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, pe lângă faptul că rămâne nemângâiat, îşi osândeşte şi sufletul său veşnic.
Cum poţi să fii plin de Dumnezeu și plin de bucurie?
Raiul și iadul nu sunt două locuri diferite. Și nici preotul nu este cel ce dă bilete pentru Rai. Pentru că toți vom vedea slava lui Dumnezeu, independent de preoți și vlădici. Treaba preotului, și-a vlădicii, și a clerului, și-a duhovnicului este tămăduirea, astfel încât, atunci când vom vedea slava, să vedem Lumină, Lumină, Lumină, iar nu foc. Tămăduirea aceasta, asta-i treaba lor. Vasăzică, treaba preotului nu e să slujească Tainele iar tămăduirea s-o lase pe seama lui Dumnezeu pe lumea cealaltă.
Pe cel ce merge spre soare, umbra îl urmează; iar de la cel ce se îndepărtează de soare, umbra se retrage. La fel şi pe cel ce se apropie de Dumnezeu, Soarele Dreptăţii, şi-I urmează cu credinţă şi cu dragoste, îl vor urma în permanenţă ura, răutatea şi prigoana acestei lumi.
Ce este Paştele Blajinilor ?
Paştele Blajinilor este „Paştele morţilor”, ce se prăznuieşte o dată pe an în Moldova de Răsărit.
Paştele Blajinilor este cea mai însemnată dintre toate zilele în care se pomenesc morţii de obşte şi li se dă de pomană. E singură zi în care se face pomenirea tuturor morţilor la cimitir. E cea mai mare prăznuire pe care o fac credincioşii în cinstea celor adormiţi. E cel mai frumos obicei al lor.
Oamenii curajoşi nu se tem niciodată de moarte, de aceea se şi nevoiesc cu mărime de suflet şi lepădare de sine. Şi deoarece îşi pun înaintea lor moartea şi se gândesc la ea zilnic, se pregătesc mai bine duhovniceşte şi se nevoiesc cu mai mult curaj. Astfel biruiesc deşertăciunea şi trăiesc încă de aici în veşnicie cu bucurie paradisiacă.
„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. Şi să ştiţi că Dumnezeul nostru nu interzice! Nu este interzis să deznădăjduim. Ce vrea să zică Dumnezeu este că… nu-i nevoie.
A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa ta; a trăi cu El, a vorbi cu El, a te sfătui cu El, a nu face nimic fără a-L întreba pe El şi fără a asculta de El. A crede cu adevărat înseamnă a atinge culmea pe care a atins-o Sf. Ap. Pavel când zicea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. (Gal 2, 20)”. (Pr. Iosif Trifa)
Vedem adesea cum oamenii îi fericesc pe cei ce mor pe neaşteptate, pentru că scapă de agonia morţii. Sfinţii Părinţi însă spun că e primejdios să mori fără să ai măcar o clipă timp să te găteşti de moarte; a-ţi cunoaşte ceasul morţii este un dar al lui Dumnezeu, pentru care trebuie să ne rugăm, cerându-I să ne dea timp de gătire ca să stăm cum se cuvine înaintea Lui.
La finalul Săptămânii luminate, Biserica a statornicit să sărbătorim un eveniment legat de Maica Domnului.
Preacurată, preanevinovată, preamilostivă, prealăudată, pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu Marie, izvor al dumnezeieştii tămăduiri, grabnic ascultătoare şi eliberatoare, apărătoare nebiruită a creştinilor, mijlocitoare statornică către făcătorul, nădejdea, acoperământul şi ajutorul celor ce aleargă la tine, îţi cer dumnezeiasca ta înţelegere.
Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentru păcătoșenia lui. Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiatru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie.