Să ne aducem ca roade pe noi înșine, zidirea cea mai de preț și cea mai firească a lui Dumnezeu, să redăm chipului „chipul”, să ne cunoaștem valoarea, să ne cinstim prototipul, să înțelegem puterea tainei și din ce pricină a murit Hristos.
(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu”
Mântuiţi-vă! Ştiţi deja din experienţă că tot ce v-a spus N.N. este o minciună sfruntată. Nici metaniile nu-s făcute în van, nici acatistele nu-s lipsite de însemnătate.
Să vă povestesc o întâmplare. Răposatul Teofan, arhimandritul din Kirilovsk, călătorind din Petersburg, s-a oprit ca să înnopteze. Acolo erau unii care se pregătiseră să-l ia la bătaie. Ucenicul a observat şi i-a spus stareţului, şi bătrânul şi-a dat seama că aşa este.
Aș răspunde așa: din moartea necunoașterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoașterii. Așa cum m-a izbit întrebarea, ca fiind minunată, tot așa îmi vine să zic că m-a trăsnit și răspunsul: Moartea necunoașterii de Dumnezeu survenită tocmai prin gustarea pomului cunoașterii, dar mă iertați, de acum încolo aș vrea să zic „lemnul cunoașterii“ (aceasta era traducerea mai veche).
Noi suntem case ale lui Dumnezeu, ogorul Lui. Iubirea lui Dumnezeu, care ne este dăruită din belşug prin Sfintele Taine şi prin slujbe, canonul personal, Rugăciunea lui lisus şi studiul cărţilor patristice, spre aceasta ţintesc: să ne zidească pe noi înşine casă trainică. Să fim neîncetat cu luare-aminte Ia noi înşine.
„Smerenia este frumusețea lui Hristos, căci dacă El n-ar fi fost smerit, n-ar fi fost nici Dumnezeu”. (Arhimandritul Efrem Filotheitul)
Vrei să faci raiul pe pământ… suntem deja în a opta mie de ani de când cei care iubesc lumea se istovesc căutând mijloacele de a face raiul pe pământ… Şi nu numai că n-au nici un spor, ci, dimpotrivă, totul spre mai rău merge… nu vei izbuti asta nici tu, ci numai te vei vlăgui chinuit, alergând după nălucitele bunătăţi ale lumii ca nişte copii care aleargă după curcubeu.
Sfințenia este o datorie imperativă pentru toți. Astăzi, din păcate, sfințenia a ajuns să fie ceva fabulos. Cu puțin timp în urmă a venit un grup de elevi ai unei școli particulare din Tesalonic, erau în anul în anul al doilea la liceu. Directorul lor m-a rugat să le spun câteva cuvinte. Acești copii veniseră pentru prima dată în Sfântul Munte și aveau o oarecare preocupare duhovnicească. Pentru a intra în vorbă cu ei, i-am întrebat „Ce veţi studia mai departe, copii?” Unul mi-a răspuns „Eu vreau să mă fac arhitect”, altul „inginer electronist”, altul „inginer constructor”, altul „doctor”.
Îl întreb pe altul „Tu ce vei studia?”. Îmi răspunde: „Eu încă nu m-am hotărât”. Glumind, dar şi vorbind serios în acelaşi timp, i-am zis „Dragul meu, tu să te faci sfânt!”.
Dragostea de Dumnezeu, sărăcia, smerenia, desăvârșite cu o neîncetată pocăință, constituie punctele cardinale ale vieții monahicești.
Observăm însă că toate acestea sunt indicate expres de Sfânta Evanghelie ca legi fundamentale ale vieții creștine, nu doar ca niște făgăduințe călugărești, și numai călătorind pe această cale vom putea dobândi odihna cea veșnică, împreună cu toți sfinții; aceasta fiind calea cea unică, pe care tot creștinul trebuie să o urmeze pentru dobândirea mântuirii.
Dumnezeu a lăsat posibilitatea curăţirii noastre prin Sf. Botez şi prin al doilea Botez şi prin al nenumăratelea Botez, care este taina Sf. Spovedanii. „Datu-mi-s-a mie putere în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile. Cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Matei 28, 18-19).
Inceputul îndreptării mele nu este nicidecum egoist. Sentimentul păcătoșeniei mele mă face să fiu străpuns cu inima, iar nu înfricoșat și tulburat. Credința că vreau și pot să mă schimb, conștiința că sunt un mare păcătos, nu trebuie să fie doar așa de suprafață și de smereală, ci cuvânt și faptă sigură, riguroasă și statornică.
Neputincioasă este osteneala omenească lipsită de ajutorul dumnezeiesc. „Pământul” este cuvântul omenesc care nu poate să se unească cu semințele cerești și să aducă rod. Pentru aceasta este nevoie de puterea și ajutorul Ziditorului Ceresc, al Domnului Iisus Hristos, după cum Însuși spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5).
Deja postul a înaintat și ne impune nouă, fraților, încă și mai mult să ne silim în continuare cu râvnă: Cum socotește cineva nu din întristare sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe postitorul vesel. Însă regula chinovială nu lasă pe fiecare să petreacă după voia proprie. Dar aceasta este regula comună a ascultătorilor, tăierea propriei voiri. Bun este postul, pentru că potolește patimile și supune trupul duhului.
Eu, atunci când Îl rog pe Dumnezeu pentru diferite cazuri, spun: „Dumnezeul meu, ajutorul Tău să fie simţit, astfel ca oamenii să se folosească şi duhovniceşte. Dacă nu va fi simţit, să nu ne ajuţi”. Mulţi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu şi nici nu se gândesc la aceasta ca să-L slăvească pe Dumnezeu.
Importanţa vitală a libertăţii ni se dezvăluie mai înainte de toate în persoana Preafericitei Maria: ea este, după Fiul ei Hristos, modelul şi icoana adevăratei umanităţi. La Buna Vestire, Arhanghelul Gavriil nu doar îi aduce la cunoştinţă Sfintei Fecioare planul lui Dumnezeu, ci şi aşteaptă răspunsul ei liber şi voluntar: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Ar fi putut să refuze.
Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie. Smerenia aproape că a devenit necunoscută, nefolositoare și desuetă în lumea noastră. Exaltarea mândriei astăzi constituie o calitate, putere, podoabă, tărie, autoritate. Gheronda Paisie Aghioritul spunea: „Dumnezeu Se descoperă celor viteji”.
Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25).