
Dificila și unica misiune soției de preot





Toţi cei ce au nădejde tare în Dumnezeu se înalţă către El şi se luminează cu strălucirea luminii Sale celei veşnice.

Se cuvine să fim după buna cuviinţă şi trebuinţă – uneori copii, iar alteori bărbaţi înţelepţi, şi aceasta din urmă mai ales atunci când se ridică asupra noastră patimile sau duhurile cele viclene. Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, celor de sub cer (Efeseni 6, 12).

Smerenia lui Hristos sălășluiește în îngeri și în sfinți. Serafimii au câte șase aripi: cu două își acoperă fața, cu două picioarele, iar cu două zboară în jurul tronului lui Dumnezeu, strigând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt…” (vezi Isaia 6, 2-3).

Această întâmplare a fost povestită de o familie ortodoxă greacă, evlavioasă, care locuiește actualmente în Anglia. Cu prilejul unei vizite la locurile sfinte din Grecia, în timp ce se aflau în peninsula Cassandra, s-au oprit în drum la o biserică de acolo.

„Prin tăierea împrejur, oamenii deveneau buni israeliteni, adică poporul ales al lui Dumnezeu. Însă prin Botez și prin viața în Hristos, oamenii devin copii ai lui Dumnezeu, dobândesc înfierea după har și biruiesc moartea. Așadar, tăierea împrejur a lui Hristos a deschis calea spre tăierea împrejur a inimii noastre. O viață ascetică, petrecută aproape de sfintele Taine, ne face mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, smerirea lui Hristos devine pricina a ridicării noastre.” (IPS Ierótheos Vlachos)



Într-a opta zi de la Naşterea Sa, Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum prevedea Legea Vechiului Testament. Şi, de vreme ce S-a născut şi a trăit într-un mediu anume, a ţinut toate rânduielile şi obişnuinţele acestuia. Tăierea împrejur se cuvine neapărat să o tâlcuim din perspectiva teologiei chenozei – a deşertării de Sine – pe care a primit-o pentru mântuirea neamului omenesc.

În 329-330 se nastea în Cezareea Capadociei un prunc binecuvântat, unul dintre parintii capadocieni, dar singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit „cel Mare”. Mare personalitate eclesiastica, organizator, excelent exponent si aparator al adevaratei învataturi de credinta, parinte al monahismului rasaritean, reformator al liturghiei, Marele Capadocian ramâne în permanenta o pilda vie pentru slujitorii si fiii Bisericii lui Hristos.

Se spune că luna ianuarie își trage numele de la zeul Ianus. Oamenii îl iubeau atât de mult pe acest zeu, încât au vrut să-l facă nemuritor și să-i afierosească prima lună din an. I-au făcut și statui, în care îl reprezentau cu două capete: unul de bătrân și altul de tânăr. Cel bătrân binecuvânta anul trecut, iar cel tânăr aducea noul an.



Viaţa lumii acesteia este plină de multe griji şi de suspinuri şi nici unui om nu-i este fără de necaz, ci plină este de înşelăciune şi de toată răutatea.

Nimeni umblând în răutatea păcatului să nu deznădăjduiască, ştiind că pentru boala sufletului leacul sufletesc este pocăinţa. Pentru că prin ea se poate tămădui toată neputinţa şi, chiar stâlpul cel de întărire de ar cădea, poate prin pocăinţă să se îndrepteze.

„Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe dânsul” (Facerea 1, 27).