Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
Omul trebuie să primească educaţie, să cunoască ce poate, dar şcoala ne dă numai instruirea minţii, nu şi duhovnicie. Şcoala educă abstract, raţional, dar nu are duhovnicie. Iar copiii au nevoie de o pildă de viaţă, căci prin aceasta li se poate spune mai mult decât prin cuvinte. Putem auzi multe lucruri pline de învăţături despre viaţă şi duhovnicie, dar se pune întrebarea dacă vom putea înfăptui toate acestea în viaţă.
Noi, aici pe pământ, împlinim o epitimie. Să nu vă miraţi că neîncetat aveţi câte un necaz. Toţi păcătuim necontenit – alunecăm şi cădem. Cădem, de fapt, în cursele diavolului. Sfinţii întăresc neîncetat un lucru: important este numai ca omul să se ridice din nou şi să o ia de la capăt pe calea către Dumnezeu.
Da, poţi fi fără gânduri. Vezi ce spun Sfinţii Părinţi: „Când simţirea, mintea şi voia se unesc, atunci aceasta putere se adună în inimă.” Pentru o viaţă duhovnicească trebuie o inimă trează. Iar inima este trează atunci când omul lucrează din inimă, atunci ea se încălzeşte. Întotdeauna neîncetat se încălzeşte, întotdeauna se înflăcărează. Mereu aşa, toate, fiecare lucrare! Faceţi totul din inimă.
Când mă adresez Domnului, am un simţământ nedesluşit. Ca şi cum Dumnezeu este o persoană. Am sentimentul că e chiar ca o fiinţă, dar fără vreo însuşire precisă, fără ceea ce ştim despre Dumnezeu. Dar mă tem ca nu cumva prin asta diavolul să mă înşele, să nu născocesc înlăuntrul meu ceva ce nu este, de fapt, Dumnezeu?
Părintele Tadei: Când te rogi, trebuie să fii cu mare luare-aminte la cuvintele pe care le rosteşti. Atenţia să-ţi fie acolo! Mintea este în stare să plăsmuiască orice. În gânduri putem să ne facem orice chip! Şi atunci, parcă ni se arată ceva, sântem cu totul încredinţaţi de ceea ce ni se arată.
Sfinții Părinții spun: „Seamănă dragoste, și dragoste vei secera. Seamănă pace, și pace vei culege”. Este cu neputință să dobândim pacea dacă suntem plini de pizmă și răutate. Dacă nu te vei slobozi de aceste însușiri diavolești, atunci cum vei intra în veșnicie?
Pe pământ ne este dat ca prin pace şi linişte să biruim tot răul. Putem fi paşnici şi liniştiţi într-un mediu paşnic şi liniştit, dar această pace nu este atât de trainică şi statornică precum aceea care se dobândeşte într-un mediu plin de tulburare.
Domnul îngăduie multe dezamăgiri, necazuri şi suferinţe aici, pe pământ, ca să ne ridicăm mâinile din lume (când aceasta ne răneşte atât de mult) şi să înţelegem că Domnul Singur este izvorul întregii mângâieri, al păcii şi liniştii. Noi, de obicei, ne mâniem când suntem ocărâți și batjocoriţi – până ce harul lui Dumnezeu nu se pogoară peste noi. Iar când primim harul, nu ne mai vătămăm (când suntem ocărâţi), ci rămânem totdeauna liniştiţi, plini de bucurie, tăcuți, ca și cum nu am mai fi cei dinainte.
Dragostea, bucuria, pacea – toate acestea sunt daruri dumnezeiești, însușiri dumnezeiești. Ele pot săvârși și separat minuni. Dragostea unește toate laolaltă, pacea izvorăște din om și răspândește liniște, bucuria ridică povara de la sufletul omului. Când vine un suflet bucuros la unul întristat și îi aduce gânduri blânde și pașnice, parcă dintr-odată cel din urmă se înseninează. Așadar, dragostea, pacea și bucuria fac minuni și luate în parte, dar împreună pot porunci tuturor făpturilor.
Când mă adresez Domnului, am un simţământ nedesluşit. Ca şi cum Dumnezeu este o persoană. Am sentimentul că e chiar ca o fiinţă, dar fără vreo însuşire precisă, fără ceea ce ştim despre Dumnezeu. Dar mă tem ca nu cumva prin asta diavolul să mă înşele, să nu născocesc înlăuntrul meu ceva ce nu este, de fapt, Dumnezeu?
Părinţii noştri vor să fie copiii lor totdeauna mulţumiţi, bucuroşi, recunoscători şi mulţumitori pentru toată osteneala şi jertfa lor. Şi când văd că pruncii lor sunt trişti, nemulţumitori şi supăraţi, atunci le este greu.
Asemenea şi Tatăl nostru cel ceresc: ne-a dat totul, iar noi suntem veşnic mâhniţi de ceva.
Cine simte pe Unul Dumnezeu, acela simte şi tot ceea ce este al lui Dumnezeu, căci, fiind în Dumnezeu, în El le vede pe toate – şi sine şi pe ceilalţi. Cel ce are simţurile duhovniceşti deschise ştie să vadă, să tacă şi să simtă duhovniceşte, acela înţelege despre ce se vorbeşte aici. Iar cel ce nu înţelege are simţurile sufleteşti vătămate.
Cel ce nu se dă pe sine ca un miel la tăiere pentru orice, fie şi pentru cea mai mică virtute, cel ce nu varsă sângele său pentru aceea, acela nu o va dobândi niciodată. Aşa Dumnezeu, în iconomia Sa, a rânduit să ne cumpărăm viaţa veşnică prin moartea noastră de bunăvoie.
La întrebarea care i se punea mereu privind sursa bolilor, a dezechilibrelor și a lipsei de entuziasm în societatea noastră contemporană, Starețul Tadei de la Vitovnița, ca un fin psiholog, pe linia tradiției ascetice consacrate, invoca legătura dintre gândurile noastre și modul de viață zilnic. Dacă trupul se hrănește cu hrană materială, și sufletul, la rându-i, se hrănește cu gânduri. Și de aici fraza sa axiomatică, pe care o repeta mereu, cum sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. În consecință, toate aceste probleme sunt generate de căderea cu gândul.
Sfânta Biserică, prin Legea Sa, adică prin pravilele canonice ale Sfinților Părinți, vorbește despre cei ce sunt opriți de la Sfânta Împărtășanie o vreme. Aceasta îi îndepărtează de la Împărtășanie atâta timp cât nu se pocăiesc, pe cei ce au săvârșit ucidere cu vrere. De asemenea, sunt opriți toți cei ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau care au mers la vrăjitori, câtă vreme nu se pocăiesc. Și cât timp nu se pocăiesc, toate acele femei care au făcut avort, căci acesta este un păcat foarte mare, strigător înaintea lui Dumnezeu, pe acestea Biserica le oprește de la Sfânta Împărtășanie, precum și pe cei ce nu s-au împăcat cu semenii lor, care își urăsc aproapele, care nu pot ierta din inimă.
Copile, viaţa aici pe pământ este o luptă fizică şi mentală neîntreruptă, războiul este mai întâi al gândurilor, iar când numai putem să luptăm cu gândurile atunci ne războim între noi. Noi suntem într-o astfel de stare aici pe pământ şi credem că ne luptăm pentru credinţă. Noi ca indivizi nu putem face nimic pentru credinţă, numai dacă ne unim, aceasta este puterea. Suntem datori să ne luptăm, căci suntem copii părinţilor căzuţi şi duşmanii noştri, puterile cugetătoare, ne abat de la calea cea dreaptă.
Rugăciunea stăruitoare înseamnă rugăciune din inimă. Din inimă ne rugăm Domnului. El nu cere de la noi cuvinte filozofice. Lui trebuie să ne rugăm din inimă, ca părinţilor: ”Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne. Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii. Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi. Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!”
Noi nu suntem conştienţi de viaţa noastră. Orice lucrare aici pe pământ, este şi lucrare şi în universul lui Dumnezeu. Iar noi întotdeauna lucrăm într-un chip rezervat, adică nesincer, dar nu numai lui Dumnezeu,ci nimănui nu-i place asta. Ştim că universul este a lui Dumnezeu, (că pământul) este planeta lui Dumnezeu, toate sunt ale lui, indiferent cine ne-a dat să facem lucrarea.