Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet. Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.
Toată fericirea și toată nefericirea mea stă în gândurile și în pornirile inimii. Dacă gândurile și pornirile inimii îmi sunt de acord cu adevărul dumnezeiesc sau cu voința lui Dumnezeu, atunci sunt liniștit, plin de lumină duhovnicească, de bucurie, de fericire. Dacă nu, sunt neliniștit, sufletul îmi este cuprins de o beznă nepătrunsă, de apăsare și de urât. Dacă gândurilor și pornirilor mincinoase, potrivnice lui Dumnezeu, le iau locul altele, adevărate, plăcute lui Dumnezeu, atunci mă simt din nou împăcat și fericit.
Aduceţi-vă aminte cum aţi întâmpinat mulţi dintre voi anul cel nou, şi acum judecaţi singuri, cu sânge rece, dacă seamană asta cu ceva cât de cât creştinesc! Să jucaţi carţi până la miezul nopţii ori să pălăvrăgiţi despre toate fleacurile, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi anul cel nou, să luaţi paharele şi să vă învârtiţi – ce înseamnă asta? Ce noimă e aici?
„Puterea dragostei este atât de mare încât sufletul omenesc, care este plin de ea, nu poate fi biruit de nici o boală sau necaz. Aşa cum, în cuptorul din Babilon, în mijlocul văpăii celei puternice, roua i-a răcorit pe cei trei tineri fericiţi, aşa şi dragostea de Dumnezeu, când se sălăşluieşte în inima omului, stinge orice văpaie din ea şi o răcoreşte cu roua ei nespusă.”
” Fraţii mei, calea cea sfântă a Domnului nici nu e neumblată, nici nepietruită, nici nemarcată, ca să ne putem plânge că nu o vedem sau nu o cunoaştem. Pe această cale au trecut sfinţii apostoli, sfinţii mucenici şi mărturisitori, sfinţii împăraţi Creştini şi patriarhi, sfinţii pustnici şi sihaştri, şi alte mii şi mii, milioane şi milioane. […] Pe calea aceasta sfântă, Dumnezeu blagosloveşte norodul Său sfânt. Amin”
„Dacă cineva, rugându-L îndelung pe Dumnezeu, să-i împlinească vreo rugăminte, nu primește răspuns, acela să știe că Milostivul Tată Ceresc nu se grăbește să-i împlinească rugămintea fie pentru că ceea ce a cerut nu îi este de folos, fie amână împlinirea rugăminții lui pentru a-l determina să se roage mai des și a-l învăța cu răbdarea în vederea unei răsplătiri mai mari.”
„Dacă nu există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, osteneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare. Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.”
Sensul personalității este indisolubil legat de comuniunea și iubirea reciprocă, înseamnă că omul este menit să promoveze Împărăția iubirii și a libertății și să contribuie la restaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
Există Împărăția lui Dumnezeu acolo unde ființe raționale, ca ființe libere din punct de vedere moral, au relații între ele, sunt legate între ele prin iubire frățească și Îl au pe Dumnezeu împărățind în mijlocul lor, Îl cunosc pe El, Îl iubesc și Îl slujesc, fac voia Lui „ce este bun, plăcut și desăvârșit”[1], se supun Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu al lor.
Căutaţi dragostea. Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. Împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste. „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16).
„ Încearcă să faci din viața ta întreagă o slujbă adusă lui Dumnezeu. Dacă faci o lectură acasă , începe printr-o scurtă și arzătoare rugăciune pentru ca Dumnezeu să te învețe și să te lumineze în credință , în evlavie și in cunoașterea atentă a datoriilor tale. Nu citi niciodată numai pentru a umple sau a consuma timpul, pentru a nu înjosi CUVÂNTUL, care trebuie să servească în întregime mântuirii noastre și nu de umplutură, de divertisment sau de petrecut timpul agreabil”.
„Pe voi toți câți credeți în Domnul vă cheamă să-L urmați, să ridicați povara Lui, crucea Lui. Nu vă temeți, deci! Înaintați cu îndrăzneală! Să nu vă înspăimânte atacurile diavolilor, care vă împiedică să mergeți pe acest drum. Scuipați-l pe diavol, alungați-l cu crucea Domnului, în numele Lui. Priviți în înălțime și Îl veți vedea pe Însuși Domnul Iisus Hristos, care umblă împreună cu voi și ușurează drumul vostru. Amin.”
Postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământul strâmb. Lipsa acestora este post adevărat.
Pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncăruri. Trebuie să postim astfel ca postul să fie primit şi bineplăcut lui Dumnezeu.
În neputinţele mele, printre picături, ca de obicei, nădăjduiesc să vă răspund la scrisoarea dumneavoastră. Mă rugaţi să fac rugăciuni pentru mama dumneavoastră suferindă şi pentru fiul ei bolnav, care este principalul sprijin al familiei şi împreună cu aceasta să îi alin în necazul lor. Deşi sunt nevrednic şi păcătos, totuşi nu pot să refuz să fac acestea pentru că porunca Apostolului spune: „vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi” (Iacov 5, 16).
Neguţători duhovniceşti suntem, fraţilor, şi ne asemănăm neguţătorilor lumeşti. Neguţătorul îşi socoteşte în fiecare zi câştigul şi paguba şi, de s-a păgubit, se sârguieşte şi se îngrijeşte cum iarăşi să împlinească.
De nu suntem în stare să dorim moartea din pricina răcelii noastre faţă de Hristos şi din iubirea ce o nutrim faţă de cele stricăcioase, măcar să întrebuinţăm aducerea aminte de moarte ca pe o doctorie amară împotriva păcătoşeniei noastre, fiindcă pomenirea morţii – aşa numesc Sfinţii Părinţi această aducere aminte –, împropriindu-se sufletului, taie prietenia lui cu păcatul, cu toate desfătările păcătoase.
Sfânta Scriptură este fără de greşeală. Ea este rânduiala Cosmosului, lăsată de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se lămureşte rostul fiecărui om şi fiecărui neam. Tot cuvântul dumnezeiesc din această sfântă Carte a Cărţilor este şi descoperire a adevărului, şi dreptar în viaţă. Toată civilizaţia modernă nu a izbutit să clintească nici măcar un cuvânt al Sfintei Scripturi. Toată ştiinţa Europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului.
Praznicele bisericeşti ne pun întru cunoştinţă cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ne învaţă să Îl iubim pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim şi totdeauna să avem în vedere viaţa viitoare, care nu va avea sfârşit, şi să ne pregătim de ea.
De ce Sfânta Biserică pomeneşte şi prăznuieşte în fiecare an cele mai mari evenimente ale lumii creştine, cum ar fi: Bunavestire, Naşterea lui Hristos, Botezul Domnului, Învierea şi celelalte?